De câtva timp, circulă în lumea intelectualilor și în special în cea a pseudointelectualilor o „poveste” despre modul nefericit cum l-a tratat Maiorescu pe marele nostru poet. Arătând faptul că unele din articolele scrise de Eminescu la Timpul deranjau pe conservatori și implicit pe Maiorescu, autorii „poveștii” susțin că, în urma îmbolnăvirii sale, poetul a fost „ajutat” să plece de la conducerea ziarului și că în ultimii ani de viață el a dus-o foarte greu la Ipotești unde îl îngrijea cu devotament sora sa Harieta.
În cartea sa „Viața lui Eminescu”, George Călinescu relatează faptul că nimeni de la București sau Iași nu l-a ajutat pe Eminescu în anii când era bolnav la Ipotești, și că cel care a făcut-o a fost Teodor Boldur-Lățescu prefectul Județului Dorohoi. Cu toată împotrivirea Consiliului Județean, Teodor Boldur-Lățescu a reușit să obțină pentru poetul bolnav suma de 20 de galbeni lunar, sumă modestă, dar care l-a ajutat incontestabil. Prin gestul său, ajutândul pe ilustru fiu al țării, Prefectul de Dorohoi a binemeritat față de țară și Dumnezeu.
Ne putem întreba cum de a fost posibil ca Maiorescu, parlamentar, ministru și chiar Prim ministru, să rămână indiferent față de situația tragică a marelui poet.
Din memoriile sale, publicate după moarte, rezultă că magistrul culturii noastre era un om chinuit de probleme personale și familiale. E foarte probabil că o astfel de stare nefericită să-i fi blocat pentru un scurt timp interesul și prietenia față de poet. Când spun prietenia, mă refer la faptul că în anul 1883, Maiorescu a găsit timp să adune și să pregătească poeziile pentru prima ediție a operelor lui Eminescu. E o dovadă de prietenie pe care marele om de cultură o avea pentru poet.
Ediția „Poesiilor” publicate de Maiorescu în anul 1883 a fost republicată ad-literam, cu importante note clarificatoare, de Petru Creția în anul 1989.
Recitind (a câta oară?) versurile din ediția Creția am trăit aceiași emoție față de imensa frumusețe a scrisului eminescian.
Resimt uimire și mâhnire în fața faptului că, în ultimii ani, s-au găsit contestatari a valorii poeziei lui Eminescu. În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu consacră un număr mare de pagini lui Eminescu, dar acestea sunt mai de grabă analiza poziției criticilor față de opera eminesciană.
Citind cu atenție textul lui Nicolae Manolescu ai sentimentul că el îl consideră pe Eminescu un „romantic întârziat” cu valoare poetică fără strălucire. Iar proza fără valoare. Iată un mic fragment din proza eminesciană care dovedește extraordinarul său talent și în proza politică: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritori așezați pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești,…, Rusia este în mod egal mama mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoticii”. Nici că se poate caracteriza mai bine ceea ce gândim și noi astăzi.
Reîntorcându-ne la relația dintre Maiorescu și Eminescu, socot că actul publicării primei ediții a „Poeziilor” arată adevăratele sentimente de reală prietenie ale magistrului pentru marele poet al României.
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.
