Un prieten zice ca, indata ce personajele din filmul de la televizor incep sa se impuste, el nu mai pricepe nimic. Cine in cine trage? Cum adica, il interogam, nu e clar? Reiese, daca nu din scenariu, macar din dialog: baietii rai trag in baietii buni si viceversa. Pistolul nu stie carte, el functioneaza indiferent de preceptele morale care bantuie capul. Gloante sa fie. Problema este insa ca, in timpul impuscaturilor, dialogul se reduce la minimum. Astfel ca e tot mai dificil sa-i deosebesti pe cei buni de cei rai, mai ales ca injura si unii, si altii la fel de plastic. Iar daca te iei dupa mutre… Uite-asa cade omul in confuzie, daca n-are memoria figurilor si nici n-a fost prezent la inceput, de cand s-a iscat zavera.
Televiziunea nu mai promoveaza filme fara macar cateva sute de cartuse trase. Intr-un fel, ele sunt focurile de artificii ale triumfurilor cinematografice prezente. Impuscaturile fac deliciul milioanelor de telespectatori, de la trei la 100 de ani, bucura auzul si vazul. Si nimeni nu se teme de ele, din moment ce sunt absolut inofensive. In primul rand, daca esti in tabara care trebuie, greu te nimereste cineva. Toti adversarii se ridica in picioare ca prostii, ies din ascunzisuri si nu indreapta arma spre tine, decat dupa ce i-ai vazut si i-ai luat la tinta. Tot ce ai de facut ca sa dobori, de pilda, doua-trei duzini de mafioti este sa apesi pe tragaci si sa ai grija ca nu cumva sa te ia somnul.
Pe de alta parte, ranile, -plagile prin impuscare- – cum zic medicii -, sunt mai putin decat floare la ureche. Personajul impuscat nu intra in stare de soc, nu sangereaza exagerat, nu se vaicareste, ci se infurie sau face glume. Urmariti cu atentie un ins care tocmai a incasat un glont in umar, in picior sau in brat. Nu numai ca o rupe la fuga, in secunda urmatoare, dupa cel care a tras (si care se dovedeste mai slabit fizic decat insusi impuscatul), dar la final nu mai are nimic. Eventual o cicatrice mica, aproape invizibila, care dispare si ea intr-o saptamana.
Daca filmul din aceasta categorie, care tinde sa devina unica, ar reflecta cat de cat realitatea, micile ecrane ar geme, la propriu, de oameni mutilati pe viata cu un foc de arma, de rani in picior mortale (prin distrugerea arterei femurale), de sechele si dureri insuportabile si nevindecabile, de adolescenti si adulti socati, de barbati care plang ca niste copii. Dar atunci, de frica, n-ar mai deschide nimeni televizorul.
