Trecut-au 40 de zile de la Înviere și Hristos a petrecut printre ucenici încredințându-i de adevărul Învierii Sale, umplându-le sufletul cu chipul Său cel plin de iubire pentru om. E Adevărul a schimbat lumea, pentru că scria Sf. Ap. Pavel, că fără de Înviere, zadarnică ar deopotrivă și propovăduirea și credința. Astăzi creștinii se salută cu „Hristos s-a înălțat!“, „Adevărat s-a înălțat!“. Cu inima înfiorată parcă vedem, după cuvintele Sf. Luca, Muntele Măslinilor, unde împreună fiind cu apostolii, Mântuitorul și-a ridicat brațele și binecuvântându-i, s-a înălțat la cer. Evanghelistul Marcu scrie: „Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu.“ Din „Faptele Apostolilor“ aflăm despre cei doi îngeri…“doi bărbați au stat înaintea lor în haine albe, care au și zis: Bărbați galileeni, ce stați căutând la cer? Acest Iisus care S-a înălțat la cer, așa va și veni, precum l-ați văzut mergând la cer“. Sfinții Părinți spun că cei doi îngeri s-au arătat, mai întâi, să aline tristețea din sufletele apostolilor, care se rugau cum unii dintre noi o fac și azi: „Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat de la noi la cer, nu ne lăsa pe noi singuri“. Apoi, ca un memento de a-și ține mintea trează neîncetat până la a doua venire a Sa, când fi-va timpul judecății tuturor celor făcute de fiecare, pentru că au fost făcute, și a celor ce trebuiau făcute pentru că nu au fost făcute. Înălțarea la cer a Mântuitorului este surprinzătoare împlinind logica lui Dumnezeu, una deasupra firii noastre, care prizonieră timpului n-o poate înțelege rămânând-i doar „nostalgia paradisului“ cum scria Nichifor Crainic. Iisus spusese ucenicilor Săi: „Vă este de folos să Mă duc Eu“. Omul a căzut din rai, dar nu și din iubirea lui Dumnezeu și de aceea Fiul Său, întrupându-se, a murit ca om dar a înviat și a dat viață ca un Dumnezeu.
Cu Învierea Mântuitorului toate s-au umplut de lumină și ascultându-ne profundul cel mai profund al sufletelor rostim abia șoptit: „Iisus, Cel ce ai înviat din morți, învie și inimile noastre ca mai presus de toate să te iubim pe tine cum tu ne-ai iubit pe noi.“ Cu o denumire proprie,fiecare duminică a măsurat drumul spre Înălțarea lui Hristos la Tatăl Ceresc, des-tăinuind slava dumnezeiască din rugăciunea Mântuitorului: „Așa cum Tu, Părinte ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel să fie și ei una întru Noi ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis…pentru ca ei să fie desăvârșiți întru una și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei așa cum M-ai iubit pe Mine“. Desăvârșirea spre care suntem îndemnați în Predica de pe Munte este a fi „una“ cu semenii și cu Dumnezeu într-o armonioasă alcătuire a diversităților posibilă și biruitoare numai prin iubirea lui Dumnezeu care ne învăluie ca aerul și de care naște speranța.
În veci să fie cuvântul Tău în inimile noastre
Mai întâi, Iisus Cel Înviat le-a întâmpinat pe mironosițele în drum spre mormânt zicându-le: „bucurați-vă!“ și le-a trimis ca înainte mergătoare să vestească apostoli. Seara, Iisus a intrat prin ușile închise la apostolii prea temători, încredințându-i de adevărul Învierii și dăruindu-le pacea Sa vindecătoare de toate temerile, moartea însăși fiind biruită de-a pururi. Netemându-se, femeile mironosițe erau doar îngrijorate la gândul că nu vor putea da la o parte piatra de pe mormânt. Dar, minune – piatra era dată la o parte lăsând vederii mormântul gol. Piatra, necredința spre neascultare și rătăcire, fusese înlăturată, pentru ca omul, crezând, să cunoască Adevărul care îl va face liber. Necredincios a fost și Toma, dar fără pic de fățărnicie și de aceea, după ce Iisus l-a încredințat de Învierea Sa, copleșit de iubire, a mărturisit primul: „Domnul meu și Dumnezeul meu“. Îngrijorați și puțin credincioși au fost și cei doi ucenici, Luca și Cleopa, cărora Iisus l-i s-a arătat pe drumul spre Emaus de L-au recunoscut abia în frângerea pâinii, amintind de Cina cea de taină. Poate că așa e: suntem călători pe un drum al îndoielilor, victime ale confuziei spre care ne alungă bombardamentul informațional, copleșiți de griji și nevoi, ades de suferințe și incapabili să mai vedem lumina chiar când e în fața noastră. Să nu uităm însă că Mântuitorul este cu noi și cu nesfârșita blândețe răbdătoare ne poartă spre lumină, mereu gata să ne facă părtași Cinei Sale celei de taină.
Pe acest drum al îndoielilor, nedumeririlor sincere, dacă gândul ne poartă la Hristos, El ne va întâmpina și-L vom recunoaște cu inima care va bate în ritmul veșniciei. Se poate întâmpla să nu putem merge, ca slăbănogul cel ce de 38 de ani stătea lângă Vitezda așteptând vindecarea, neavând el „om“ care să-l ajute să intre în scăldătoare. Hristos a venit ca om și l-a vindecat ca Dumnezeu prin cuvântul Său. Boala i se trăgea din păcatele vieții, din nerespectarea poruncilor lui Dumnezeu, „Cel care toate cu înțelepciune le-a făcut“. L-a vindecat Fiul lui Dumnezeu atrăgându-i atenția să nu mai păcătuiască spre a nu-i fi mai rău. Dezlegat de păcate, „slăbănogul“ se poate îndrepta spre „casa sa“, spre a-și lucra asemănarea lui Dumnezeu. Era sâmbătă și tot într-o sâmbătă l-a vindecat orbul din naștere, ca să se arate „lucrarea lui Dumnezeu“, cum s-a citit în dumineca dinaintea Înălțării Domnului. Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Hristos dă vedere celui ce n-a avut-o nicicând și iar scandalizează credința osificată în ritualurile sterpe ale fariseilor, arătând că „nu omul e pentru sâmbătă, ci sâmbăta e pentru om“, timpul adică este dat omului spre mântuire. O dorință avea cel orb: „Doamne să văd“ și o făcea spre Cel care spune „ Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt“. În discuția cu fariseii orbiți de trufie și invidie pe Cel ce vindeca „toată boala și neputința din popor“, fostul orb îi înfruntă: „Aici este minunea, că voi nu știți de unde este, și El mi-a deschis ochii… De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.“ Dat afară din templu a fost întâmpinat de Iisus care i-a spus: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?“. Întrebarea e firească: Dar, „cine este?“. Răspunde Mântuitorul: „L-ai și văzut și Cel care vorbește cu tine, Acela este!“. Deplin vindecat, cel odinioară orb mărturisește: „Cred Doamne!“ și I s-a închinat. Nu aveau cum înțelege fariseii, care nu puteau vedea în Fiul Omului pe Fiul lui Dumnezeu. Orbirea lor era a puținei credințe, a credinței fățarnice, încețoșarea sau întunericul în care nu puteau distinge nimic și rătăceau zadarnic căutând o cale, având în față pe cel ce era „Calea, Adevărul și Viața“.
Toate s-au petrecut în lumina Învierii spre a înțelege și mărturisi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care, făcând voia Tatălui, s-a făcut Fiu al Omului spre a ne vindeca de vremelnicie ca să ne bucurăm de neînsetata lumină a Iubirii divine. Acum, Hristos se înalță și o clipă mintea se tulbură neputând cuprinde taina luminii. O putem desluși având în minte întunericul în care a fost aruncat Lucifer de propria-i trufie și cuprins de ură cearcă a-l face pe om părtaș al beznei sale. Privind spre lumina în care Hristos se înalță, purtând chipul nostru curățat prin jertfa Sa să nu uităm făgăduința: „Nu vă voi lăsa pe voi orfani“ și „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului.“
Eroilor neamului de-a pururi recunoștința noastră
Să rememorăm toate acestea mai ales acum când trăim o acută criză de sens, pentru a ne dumiri odată mai mult, că Hristos, deschizându-ne ochii minții ne-a dat să vedem sensul vieții noastre. Să ne rugăm deci: „Iisus, Cel ce te înalți la cer, înalță și inimile noastre, ca mai presus de toate să Te iubim pe Tine, cum Tu ne-ai iubit pe noi.“
După datină, azi ne cinstim eroii, cei care și-au dat viața pentru a înălța neamul românesc spre un destin demn de creștinătatea care ne-a ocrotit începuturile. Aici, la hotarele creștinătății, mulți dintre străbuni și-au dat viața sfințind pământul, cu credința că Domnul ni l-a dat să-l apărăm și să-l sfințim. Fost-au și eroii spiritului și-l voi aminti doar pe Mircea Vulcănescu, care împreună cu toți cei din generația sa visau o schimbare a României printr-o reînnoire spirituală. Visul lui și a celor de un gând și simțire s-a stins în temnița de la Aiud, unde cu ultima suflare a rugat pe cei din preajmă: „Să nu ne răzbunați“.La mormintele tuturor, știuți și mai ales neștiuți, să presărăm „ale recunoștinței flori“. Ei nu au murit ci și-au dat viața unor idealuri care i-au înveșnicit ca din dăinuita noastră recunoștință să crească îngemănate credința și speranța.
Elena Solunca Moise
