Dubla impozitare este situaţia în care două sau mai multe impozite sunt aplicate pentru aceleaşi bunuri, tranzacţii financiare şi/sau venituri din cauza diferenţelor apărute în legislaţiile fiscale ale ţărilor. Datoriile sunt deseori uşurate de -acordurile pentru impozite- dintre state.
Uniunea Europeană stabileşte o concurenţă loială în privinţa regulilor de taxare pentru grupuri de companii din diferite state membre. Prin Directiva 90/435, revizuită de către oficialii europeni în 2003, prevede eliminarea dublei impozitări a profitului distribuit din dividende printr-o subsidiară dintr-un stat membru la o companie mamă dintr-altul.
În Uniunea Europeană (UE), politica fiscală este compusă din două componente: impozitare directă, care rămane singura responsabilitate a Statelor Membre şi impozitarea indirectă, care afectează mişcarea liberă a bunurilor şi libertatea de a furniza servicii. În ceea ce priveşte taxarea directă, Statele Membre şi-au luat măsuri de prevenire a dublei impozitări. Politica fiscală se ocupă de existenţa competivităţii între Statele Membre pe piaţa internă şi că aceasta nu este modificată de diferenţele de ritm şi sisitem ale impozitării indirecte. Măsurile au fost adoptate pentru a preveni efectele adverse ale competitivităţii fiscale în cazul în care companiile transferă bani în statele Uniunii Europene.
Subsidiară = capital de minim 15%.
Astfel, Directiva Comunităţii Economice Europene (CEE) 90/435 este aplicabilă în fiecare stat membru pentru distribuirea profiturilor de la sediile centrale situate într-un stat membru către subsidiarele acestora aflate pe teritorul altui stat, precum şi distribuirea profiturilor de la subsidiare către companiile mamă. Documentul nu preîntampină eventuale încercări de fraudă şi abuz, potrivit datelor Comisiei Europene.
Directiva 90/435 defineşte -compania unui stat membru- orice companie care îndeplineşte următoarele condiţii:
– conform Anexei Directivei 2003/123 se încadrează în următoarele exemple: fond mutual, instituţie financiară nonbancară, fonduri şi bănci de economii sau asociaţii cu activitate comercială;
– conform legislaţiei impozitelor a unui Stat Membru, este considerat a fi rezident în acel Stat pentru scopul de impozitare iar, în termenii unei înţelegeri privind dubla impozitare convenite cu un al treilea Stat Membru, nu va fi considerat rezident în scopul impozitării în afara Comunităţii Europene;
– în plus, este -ţintă- pentru impozitul corporativ, fără a avea posibilitatea unei opţiuni sau de a fi scutită.
Termenul -sediu central- înseamnă, în accepţiunea documentului mai sus menţionat, o locaţie fixă de afaceri situată într-un Stat Membru în care:
– afacerea unei companii dintr-un alt Stat Membru este integral sau parţial desfăşurată;
– profiturile constituie subiectul impozitelor în statele membre în care este situat, în virtutea unui tratat bilateral de impozit, sau în absenţa acestuia se aplică legile ţării respective.
Statutul de -companie mamă- este atribuit cel puţin unei companii dintr-un Stat Membru care deţinea minim 20% din capitalul unei companii din alt Stat îndeplinind aceleaşi condiţii. Acelaşi statut este de asemenea atribuit, sub aceleaşi condiţii, unei companii dintr-un Stat Membru care deţinea cel puţin 20% din capitalul unei companii din acelaşi Stat, deţinut în întregime sau parţial de un -sediu central- al fostei companii situate în alt Stat Membru. De la începutul acestui an volumul capitalului minim deţinut a scăzut la 15 procente, iar din 1 ianuarie 2009 acesta va scădea la 10 procente. Statele Membre pot să înlocuiască criteriul deţineri de capital prin dreptul de vot. Totodată, Statele Membre pot să nu aplice Directiva 90/435 pentru acele companii ale lor care nu deţin capitaluri care să le permită să devină companii mamă.
Reguli de impozitare
Pană la data intrării în vigoare a unui sistem comun de impozitare a companiilor Statele Membre trebuie să respecte mai multe reguli.
Acolo unde compania mamă sau sediul ei central, prin dreptul asocierii companiei mamă cu subsidiara ei, primeşte profitul distribuit, Statul companiei mamă şi Statul sediului ei central trebuie (excluzând situaţia în care o subsidiară este lichidată) să nu mai impoziteze astfel profiturile. De asemenea, nu mai are dreptul să taxeze profiturile în timpul autorizării companiei mamă şi sediului central să deducă din totalul de taxe acea fracţiune a impozitului corporativ aplicat acelor profituri şi plătit de subsidiară şi orice sucursală (subiectul condiţiilor de mai sus referitor la definirea şi deţinerea procentajului minim).
Directiva prevede de asemenea ca taxa să fie compensată de compania mamă pentru a fi determinată în aşa fel încat (inclusiv impozitul plătit de sucursalele subsidiarelor) să elimine în totalitate dubla impozitare. În acest fel, chiar şi fără un sistem comun de dublă taxare, Directiva include în impozit deducerea tuturor taxelor plătite de subsidiarele, din State Membre diferite, din profitul companiilor mamă.
Statele Membre păstrează opţiunea ca orice cheltuieli cu privire la deţinerea de capital şi orice pierderi rezultand din distribuirea profiturilor subsidiarelor să nu poată fi deduse din profiturile impozitate companiilor mamă, potrivit informaţiilor Comisiei Europene.
În domeniul taxării companiilor, Uniunea Europeană are două scopuri: prevenirea competivităţii fiscale dăunătoare dintre statele membre şi sprijinirea principiului mişcării libere de capital. Statele membre sunt limitate de un cod de conduită de prevenire prin întreruperea taxelor care deformează pe nedrept deciziile investiţionale.
Regulile UE de conduită se asigură că guvernele nu folosesc sistemul fiscal pentru a modifica deciziile investiţionale pe cheltuiala altor state membre şi taxarea companiilor este în general aceeaşi pe tot teritoriul Uniunii. Plăţile de profit, drepturi de autor şi dividende către subsidiarele şi companiile mamă au fost progresiv scutite de reţinerea taxelor în ţările din care plata este făcută. Prin dezbaterea în curs se vrea obţinerea unui sistem comun de impozitare a companiilor, adică regulile aplicate fiecărui tip de tranzacţie să fie acealeaşi pe tot teritoriul Uniunii Europene pentru a preveni concurenţa nedreaptă, în acelaşi timp statele membre avand dreptul să fixeze rata impozitului pe profit.
