În Evanghelia sa, Sf. Luca povestește cum cei unsprezece apostoli, împreună fiind în Ierusalim, vorbeau despre învierea lui Hristos. A venit Hristos și, stând în mijlocul lor, le-a zis: „Pace vouă!“ Cum se înspăimântaseră crezând că „văd duh“, El le-a zis: „De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu sunt; Pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase așa cum Mă vedeți pe Mine că am.“ Spre a le întări credința i-a întrebat de au ceva de mâncare și au mâncat împreună. Apoi, le-a vorbit despre cele scrise despre El în Legea lui Moise, în profeți și în psalmi, că „așa este scris și că așa trebuia să pătimească Hristos și a treia zi să învie din morți și întru numele Său să se propovăduiască pocăință și iertarea păcatelor la toate neamurile, începând cu Ierusalim“. A adăugat: „Voi sunteți martorii acestora. Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu, voi însă rămâneți în cetate până vă veți îmbrăca cu putere de sus.“ Au ieșit cu toții pornind spre Betania, unde Iisus „ridicându-Și mâinile i-a binecuvântat“ și în timp ce îi binecuvânta, „S-a depărtat de ei și s-a înălțat la cer“. Atunci, ei i s-au închinat și s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare“. Această sărbătoare împărătească a înălțării Domnului arată calea pe care poate și trebuie să ajungă omul, că aceasta înseamnă că, urmând-o, cel căzut din pricina neascultării se poate înălța la demnitatea cea dintâi prin părtășia cu Hristos. Știm că acolo unde sunt împreună doi sau mai mulți oameni în numele lui Hristos, El este cu ei în comuniunea de credință și mărturisire cu inima și cu mintea călăuzitoare spre lumina faptelor bune. Spre asta îndeamnă și Hristos când a zis apostolilor și prin ei tuturor creștinilor: „Îmi veți fi mie martori“, martori ai Iubirii lucrătoare spre îndumnezeirea omului. Ucenicii lui Hristos au făcut-o propovăduindu-L cu „râvnă și pricepere“, „cu timp și peste timp“, unii L-au mărturisit cu viața lor și documentele găsite între timp sunt spre încredințarea celor care, asemenea lui Toma, se mai îndoiesc uneori.
Deci, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, după ce, primind binecuvântarea s-au închinat Lui, într-o relație circulară în care binecuvântarea aduce cu ea închinarea celor care o primesc spre trăirea plenară a bucuriei de necuprins în cuvinte ce sporește puterea celui ce aduce slavă Dumnezeului Celui viu. Este o taină sfântă trăită cu inima care-l primește pe Hristos ca prezență vie, lucrătoare, purtând creștinul pe drumul ce duce de la vremelnicie spre veșnicie. Înălțarea este una dintre tainele credinței creștine pentru că depășește puterea de cunoaștere a simțurilor și rațiunii, adunându-le și aducându-le ca un prinos în inimă, „organul transcendenței“ ce se preface în căuș al veșniciei. Binecuvântarea, închinăciunea și bucuria străjuiesc calea spre sfințire a omului spre biruința lumii posibilă numai cu și prin Hristos. înălțarea este calea spre care ne îndeamnă Hristos și începe pentru fiecare de acum și aici, de la locul pe care trăim și o facem după spusa din strămoși care ne amintesc mereu că menirea omului este de a sfinți locul pe care i-a fost dat să trăiască.
Ca în fiecare an, sărbătoarea înălțării Domnului oferă șansa de a actualiza cele petrecute atunci și, întorcându-ne spre noi înșine, să ne cercetăm cu luciditate propria condiție de a ne numi și, mai ales, a fi creștini. Cum să începem? În spiritul tradiției Sfinților Părinți cu smerenia, ca recunoaștere a stării noastre față de Cel ce ne-a creat după chipul său și spre lucrarea asemănării cu El. Pentru asta însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a smerit făcându-Se Fiu al Omului ca jertfindu-se ca să înalțe omul. Părintele Stăniloae scria: „Taina adevărată a omului și a lumii stă în faptul de a înainta în Dumnezeu cel liber și etern, în comuniune adevărată cu El“. De aceea, după cuvântul Evanghelistului Luca „Cel ce se smerește se va înălța“. Smerenia este, pentru început, a spune cu David: „Te voi lăuda, că sunt o ființă așa minunată“, pentru că, să recunoaștem, suntem făcuți ca încununare a creației. Urmează într-o logică a înălțării despărțirea de păcat, răul pe care îl facem din neștiință și prin neascultarea lui Dumnezeu și scrie David: „Jertfă și prinos n-a voit, dar trup mi-ai întocmit… în capul cărții este scris de mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeule“. S-a smerit Fecioara Maria atunci când îngerul Gabriel i-a vestit Nașterea cea mai presus de fire și a rostit cuvintele spre un nou legământ al omului cu Dumnezeu: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“ și, după ce și-a sfârșit misiunea, trupul ei a fost purtat la cer. Hristos însuși a făcut voia Părintelui Ceresc și să ne amintim că în grădina Ghetsimani, în noaptea dinaintea răstignirii s-a rugat: „Părinte dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă“. De pe același munte s-a înălțat la cer.
Înălțarea rămâne pentru de-a pururi o taină ca și învierea pe care o întrezărim cu ochii minții îndeajuns ca să fim părtași, să lucrăm propria mântuire cu Hristos. În popor, cuvântul mântuire are sensul de sfârșit și eliberare – s-a mântuit ceva concret din realitate imediată. Mântuirea prin Hristos însemnă sfârșitul răului ajuns la cea mai mare amplitudine, eliberarea de moarte prin înviere și înălțare în lumina nesfârșită a iubirii divine. Să ne dezbrăcăm dar de hainele întunecate ale răului atât de contagios în lumea de astăzi și să urmăm cuvintele Sf. Ap. Pavel care îndeamnă: „Îmbrăcați-vă ca aleși a lui Dumnezeu… cu milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândețea, cu smerenia, cu îndelunga răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții, iertând unul altuia și, peste toate îmbrăcați-vă cu dragostea care legătura desăvârșirii și pacea lui Hristos care covârșește toată mintea, să stăpânească inimile voastre“. Rugăciunea, dialogul cu Dumnezeu, Cel în treime slăvit și închinat, să ne fie neîncetată călăuză ca să primim putere spre fapta cea bună în numele Celui ce „toate cu înțelepciune“ le-a făcut. Părintele Dumitru Stăniloae atrăgea atenția că „o rațiune care nu se pune în slujba binelui devine absurdă“ și, să recunoaștem absurdul traversează triumfător istoria contemporană. Dar nu pentru absurd am fost creați ci spre bucuria de a fi împreună lucrători ai eliberării de stihiile vremii, știind că nu suntem singuri, că Hristos asigură după cuvântul Său mereu viu: „Nu vă temeți. Eu am biruit lumea!“ în rugăciune, „maica faptelor bune“, au rămas apostoli până la coborârea Sf. Duh pornind apoi spre propovăduire pentru ca „tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară“.
Numită de popor și Ispas (din limba slavă însemnând Mântuitorul), înălțarea este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, menționată încă de Constituțiile creștine. Eusebiu de Cezarea o pomenește prin anul 322 în „De sărbătoarea Paștilor“, de unde aflăm că, la începuturi, era sărbătorită odată cu Coborârea Sfântului Duh. Către sfârșitul sec. IV și începutul secolului V, înălțarea Domnului a fost despărțită de Rusalii. O cinste deosebită a avut această sărbătoare după ce Sf. împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a construit vestita biserică Eleona sau a Măslinilor, de pe locul de unde Hristos s-a înălțat la cer.
În această „mare și cinstită sărbătoare“ aducem cuvenită cinstire eroilor neamului, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre sau în închisori, pentru apărarea țării și a credinței strămoșești, pentru unitate și neatârnare, pentru libertatea și demnitatea poporului. Prin ei, neamul nostru și-a păstrat și afirmat ființa și, mereu înaintea noastră ne așteaptă să le urmăm pilda ca împreună să ne putem bucura de biruința luminii din noi și înălțarea patriei. În amintirea lor și cu speranța în cei ce ne vor urma să ne rugăm: „Iisuse, Cel ce pacea Ta ne-ai lăsat-o moștenire, păzește-ne să petrecem în dragostea Ta.“ Într-o vreme ieșită parcă din matca firii, când sunt gânditori care ilustrează că această criză este generată de lăcomie și trufie, când cercăm zadarnic a măsura lumea cu eul nostru mereu mai fragil, Părintele Arsenie Boca amintește: „Cine îl are pe Iisus de model în toate acțiunile vieții lui, acela și-a găsit sensul vieții și pacea sufletului lui.“
Hristos s-a înălțat!
