Hristos s-a înălțat!
S-au scurs, abia simțit, patruzeci de zile de la Învierea Domnului petrecute în lumina ei, bucurându-ne dimpreună toate ale pământului, care hrănindu-se din ea au ivit culori și miresme și întreaga fire aducea imn de slavă Celui care a biruit moartea. E ceasul să ne întrebăm: Ce am făcut noi, cei căruia Dumnezeu ne-a dăruit chipul Său ca să-I lucrăm asemănarea să-L numim „Tatăl nostru”, rugându-ne ”Facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ”? În tot acest timp, Iisus a fost cu ucenicii săi, încredințându-i de Învierea Sa cu trup – s-a arătat femeilor mironosițe, apostolilor adunați de teama prigonitorilor, lui Toma și celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus. A fost și pescuirea aceea minunată, când a reînnoit legământul iubirii cu Petru și reprimindu-l între apostoli i-a dat o misiune: ”paște oile Mele”, spre a se face din pescar păstor. L-am fi putut întâlni și noi dimpreună cu toată făptura creată prin Cuvânt cum șoptește a rugăciune Arghezi ”În prisacă Te uitai cu mine la stupi și albine, și în câmpie Te aplecai pe florile de trifoi”.
Azi, ca în fiecare an, simțim cum, pentru o clipă, ni se taie respirația ca o rugăciune scurtă:”Cel ce Te înalți la cer, nu ne lăsa pe noi singuri.” Cu ochii inimii îl urmărim înălțându-se purtându-ne chipul curățat de zgura morții și, dintr-odată, parcă ne simțim orfani de Dumnezeu, singuri în fața lumii, neapărați de răutățile zilelor. Străbunii numeau această sărbătoare Ispas, numele slav al Mântuitorului, cuprinzând evlavios ca un acoperământ întreaga lucrare eliberatoare de moarte prin moarte spre viață. E ziua sfântă când, întâlnindu-ne, mărturisim: „Hristos S-a înălțat” și răspundem: „Adevărat S-a înălțat”. Cuvintele învăluie inimile cu fiorul înveșnicit al vieții, trăind cuvintele lui Hristos: ”Unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. Pentru acest ceas îi pregătise pe ucenici: ”Vă este de folos să mă duc Eu” și ”Nu vă voi lăsa pe boi orfani”. Se rugase și Tatălui ceresc atunci când ”a venit ceasul”: „ Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzește-i pe cei pe care Mi I-ai dat, ca să fie ei una, așa cum suntem noi.”
Smerenie și Înălțare
Se tulbură mintea: La care ceruri s-a înălțat Cel prin care toate s-au făcut? De înălțat, l-a înălțat pe om al cărui chip l-a luat și, prin jertfelnică răstignire a purificat esența noastră, a desăvârșit-o și așa a înălțat-o la Tatăl ceresc pe Calea spre nehotărnicia încărcată de lumina iubitoare a Vieții. De la Sf. Evanghelist Luca aflăm că, în cea de a patruzecea zi după Înviere, Hristos a luat pe ucenici și s-au dus în Betania,orașul lui Lazăr, și ”ridicându-și mâinile i-a binecuvântat”. Uimire i-a cuprins când au văzut, că ”în timp ce-i binecuvânta, S-a depărat de la ei și S-a înălțat la cer”. Ne întâlnim iar cu împerecherea a două contrarii – faptul văzut și taina, omenescul și dumnezeiescul –, unul trimițând spre celălalt a împlinire desăvârșită; slăbiciunea și neputința omului sunt vindecate de puterea Iubirii lui Dumnezeu. Nu ni se mai spune mai mult, ca fiecare să priceapă singur cum anume să-și lepede sinele cel „prund de păcate” , să-și ia crucea și să urmeze Mântuitorului. Se întrevede aici o legătură cu Cina cea de Taină, tot în zi de joi, când Hristos a spălat picioarele ucenicilor, și pe ale lui Iuda, povățuindu-i să facă aidoma. Când Petru s-a împotrivit, I-a spus: ”Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine”, necurățați de păcate nu ne putem înfățișa Domnului spre a mulțumi pentru cele primite. A frânt pâinea zicând: ”Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor”, iar vinul ca ”Beți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi care pentru voi și mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Cina se făcea după datină dar taina era a legii celei Noi pentru care s-a instituit Euharistia, adică Mulțumirea, împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, condiție a îndumnezeirii . Le-a zis apoi: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”, ca o dăinuitoare rămânere împreună, după spusele: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului.” Smereniei pilduitoare, grea de înțelesuri, de la Cina cea de taină este încununată de Înălțarea Sa și a naturii noastre.
Hristos s-a înălțat binecuvântând pe oameni, dar să nu uităm că mâinile Sale purtau însemnele cuielor cu care a fost răstignit pe cruce și prin veac rămâne ruga Sa: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Iertării îi urmează spre desăvârșire binecuvântarea și ea aduce într-o logică divină închinarea uimită a ucenicilor iar întristării îi urmează bucuria vestită de cei doi îngeri: ” Acest Iisus pe care L-ați văzut înălțându-Se, așa va și veni”. Cu inimile pline de bucurie, s-au întors la Ierusalim. E bucurie din bucuria sub care se desfășoară întreaga lucrare de mântuire din clipa în care îngerul a spus Sf. Fecioare: ”bucură-te Fecioară, Domnul este cu tine”. Sf. Ap. Pavel scria despre Înviere și Înălțare: ”L-a înălțat pe El…ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, a celor cerești și a celor pământești, și a celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu.” Sf. Maxim Mărturisitorul deslușește că s-ar cuveni ca gândurile noastre să urmeze lui Hristos, să nu-L judecăm pe Hristos cu măsura noastră omenească, să respectăm taina și să ne înclinăm în fața ei. Așa făcând, să urmăm chemarea liturgică: ”Sus să avem inimile”, spre a bine mulțumi lui Dumnezeu „cu vrednicie „. Începutul mereu reînnoit spre nesfârșită îmbogățire este smerenia, ”izvorul tuturor virtuților”, cum Mântuitorul spune: ”Cel ce se smerește pe sine, se va înălța”. Cuvântul se face faptă și de unde S-a smerit, când în grădina Ghetsimani, s-a rugat Părintelui ceresc:”Dar voia Ta, nu voia Mea să se facă” de acolo S-a înălțat la cer.
Binecuvântare și închinare
Spre această bucurie sfântă și smerită închinare ne-au purtat aceste zile, ritmate de versetele evanghelice lămuritoare. S-a început cu încredințarea Învierii, fără de care, spunea Ap. Pavel, ”zadarnică ar fi credința”, cu duminecele lui Toma și a femeilor mironosițe. Duminecile slăbănogului, a femeii samarinene și a orbului din naștere dezvăluie drumul eliberării de cătușele suferinței și ignoranței și ea o suferință dar nedureroasă. Slăbănogul de la Vitezda nu „avea om” care să-l arunce în apa vindecătoare și Iisus l-a vindecat cu cuvântul, atrăgându-i atenția ”de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”. Boala e, în principal, o consecință a păcatului, a abaterii de la poruncile lui Dumnezeu, Cel care pe ”toate cu înțelepciune le-a făcut”. Orbul era astfel din naștere și Hristos spune că nu din pricina păcatelor lui sau ale părinților, ci „ca întru el să se arate puterea lui Dumnezeu”; poate orbirea lui consecutivă păcatului primordial prin care a venit moartea, capătul răului, biruită de Hristos. Îl vindecă Mântuitorul deopotrivă de orbirea trupească și sufletească și tot în zi de sâmbătă, scandalizând pe cei care, văzând erau orbi fiindcă credință le era încremenită în formă fără rod și moartă. Dialogul dintre farisei și fostul orb este de o actualitate la care ar trebui să luăm aminte. Reîntâlnindu-l, Iisus îl întreabă direct dacă crede în Fiul lui Dumnezeu. Cu dor de a-L vedea întreabă:”Cine este?”. Iisus răspunde:” Cel ce vorbește cu tine, Acela este” iar cel ce acum îl vedea mărturisește: ”Cred Doamne și s-a închinat Lui”. Spre dreaptă cumpănire stă întâlnirea cu femeia samarineană la fântâna lui Iacob, cu o bogăție nesecată de înțelesuri, pentru că ei Hristos i se dezvăluie ca Mesia: ”Eu sunt Cel care vorbesc cu tine”și e crezut. Cam aceleași cuvinte l-ea spus și orbului din naștere. Femeia samarineană s-a dus ca un apostol în cetate și L-a vestit; orbul din naștere a mărturisit și s-a închinat Lui”. Aidoma ne închinăm și noi Înălțării Lui spre a fi vrednici să primim binecuvântarea Mântuitorului ca dreptar pentru mersul nostru prin vremi. Când a fost ispitit, Iisus a răspuns: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui unuia singur să-i slujești”. Spre dumirire îi spune femeii din Samaria: ”Duh este Domnul și cel ce se închină Lui se cade să se închine în Duh și adevăr”. Părintele Stăniloae învață că Duhul Sfânt așează o punte între un credincios și altul, deschide inima a bună înțelegere spre orice om, este ”bunul comun al tuturor, în care ne întâlnim și ne simțim toți una”.
Cu deosebire cuvine-se, mai ales azi când sărbătorim și ziua eroilor, toți cei căzuți pentru apărarea și înălțarea patriei întru dreaptă și sfântă credință, să ne „simțim toți una”, căci ”unde este dezbinare și dușmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune în duh”. Să ne înălțăm inimile, să presărăm pe mormintele eroilor „ale recunoștinței flori” și simțindu-ne „toți una” să mărturisim: Hristos s-a înălțat.
Elena Solunca Moise
