E vremea, Doamne, pământul își rotunjește splendoarea și bogăția în culori de o negrăită frumusețe, miresme îmbietoare și în gustul miraculos al roadelor. Toate înmiresmează cu noi sensuri cuvintele Psalmistului: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Toate cu înțelepciune Le-ai făcut. E timpul deplinătății când prăznuim, cu cei de dinainte ai noștri, Adormirea Maicii Domnului, sau Sf. Maria Mare, pentru că cinstim sfârșitul pământesc al vieții Născătoarei de Dumnezeu cântând: „Întru naștere fecioria ai păzit, Întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile Tale, izbăvești din moarte sufletele noastre.“ Este surprins aici paradoxul condiției umane din care se împărtășesc spre nesfârșirea Iubirii creștinii. Să ne amintim cum după Înălțarea Mântuitorului nostru la Tatăl ceresc, Maica Domnului a rămas împreună cu Ap. Ioan, „ucenicul iubit“ în Ierusalim rezistând prigoanei ce se pornise împotriva celor care îl mărturiseau pe Hristos. Mereu în apropierea mormântului gol al Fiului său, Sf. Fecioară își petrecea viața în post și rugăciune pentru întreaga lume și pentru vrăjmași după rugăciunea lui Hristos de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac“. Apostolilor le era pildă de trăire dăruită lui Dumnezeu, înțeleaptă călăuză, mângâietoare și dătătoare de putere în încercările, deloc puține, pe care le întâmpinau în propovăduirea Evangheliei. Ca unei Maici a vieții spre Înviere, apostolii îi povesteau despre lupta lor cea dreaptă, o vizitau, îi cereau sfatul și-l respectau ca pavăză împotriva fiilor mâniei și minciunilor care, nu odată, s-au pornit și împotriva ei dar, dau mărturie Sfinții Părinți, au făcut-o zadarnic. Mari și multe au fost minunile săvârșite de Maica Domnului și tot lucrul bun făcut de ea sporea, arătând-o ca adevărată neobosită Maică a milosteniei, Maică a Păstorului cel blând care povățuia: „Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi“. Sf. Maxim Mărturisitorul consideră că Preasfânta Maică „a împlinit o viață și purtare mai adâncă decât firea, și a fost făcută biruitoare asupra a tot ceea ce a avut loc mai înainte și asupra a tot ceea ce se va întâmpla mai apoi, prin covârșirea și înălțarea bunăvoirilor și a faptelor sale bune. Ea creștea, sporea tot atât pe cât soarele e mai strălucitor între stele.“
Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi pururi
Despre viața Maicii Domnului aflăm mai multe din Evangheliile Apocrife și din lucrarea pe care i-o dedică Sf. Maxim Mărturisitorul din care înțelegem că adormirea ei e încununarea unei vieți petrecute în sfințenie desăvârșită, care o ridică deasupra heruvimilor și serafimilor, ca sfântă a sfinților. De la Ierusalim, adesea drumurile i se îndreptau spre Golgota, Bethleem și spre Muntele Măslinilor. A mai făcut o călătorie în Antiohia la Sf. Ignatie Teoforul, în insula Cipru la Lazăr, pe Muntele Athos. Odată, fiind pe Muntele Măslinilor, a fost vizitată de îngerul Gavriil care i-a spus că va pleca spre Cel căruia se întrupase din ea de la Sf. Duh și i-a dăruit un ram de finic. S-a înapoiat acasă, unde, purtați pe nori de îngeri, au venit și toți apostolii, afară de Toma, la o ultimă întâlnire în care Maica Domnului i-a întărit în credința lor, i-a povățuit, le-a dat putere și apoi și-a dat sufletul cu liniște și pace în mâinile lui Dumnezeu. Ucenicii au purtat-o după cuviință în Grădina Ghetsimani, unde se aflau și mormintele părinților ei Ioachim și Ana. Totul se petrecea în liniște sfântă când unul dintre prigonitori s-a strecurat ca un fur, dorind să răstoarne sicriul. Deîndată, ambele mâini i-au rămas lipite de sicriu și i-a fost dat să se vindece miraculos după ce și-a mărturisit credința în Hristos. Din pronie divină, apostolul Toma a ajuns abia a treia zi după înmormântare și a dorit să aducă cuvenită cinstire Maicii Preasfinte și s-a făcut că, deschizând mormântul, au găsit doar giulgiurile, pentru că nu avea cum să rămână în mormânt cea care este Maica Vieții celei fără de sfârșit. Seara, a venit între apostoli, înconjurată de sfinții îngeri, dăruindu-le putere sfântă: „Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi pururi“. Că așa este pot mărturisi toți cei care aleargă la ea în clipe grele rugându-se, după cum însăși se ruga cu genunchi plecați, cu credință nezdruncinată, neclintită speranță, încercând să ne lăsam cuprinși de nesfârșita iubire dumnezeiască, care prin ea a devenit eliberatoare de fantasmele întunericului cu tot cortegiul lor de viclenii. Mereu deschizându-ne spre iubirea divină, Maica Domnului se întristează nu odată, așa cum, odinioară, prin inima ei a trecut sabia, după cuvântul dreptului Simeon, atunci când Fiul ei a fost răstignit. Iubirea ei pentru Dumnezeu și pentru oameni se înalță ca o rugăciune nepereche, cu bucurie și, adesea, cu întristare de nepătruns pentru noi cei mereu datori cu iubire și atât de grabnic trăitori ai clipei, uitând că ea ne poate fi spre binecuvântare sau spre damnare. Numărul de necuprins al minunilor ei nimeni nu are cum a-l ști ca și ale multora dintre icoanele care împodobesc bisericile noastre ca „uși ale milostivirilor ei“, mereu deschise spre cererile „fiilor lacrimilor ei“. Înțelegem astfel mai bine cum se face ca, în Sfintele Evanghelii, cuvintele rostite de Născătoarea de Dumnezeu și Maica noastră sunt atât de puține față de noianul de binefaceri pe care le face și pe care trecem adesea fără a le lua în seamă sau dacă, totuși, o facem uităm a-i mulțumi ca unei Maici a îndurărilor. Sf. Siloan Atonitul scrie: „Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate neamurile.“
Sărbătoare tăcută a nesfârșitei cunoașteri
Așa citim în Acatistul Rugului aprins a rugăciune și chiar așa o simt cei cu sufletul făcut căuș al minții care o cheamă în ajutor în drumul spre lumina cea neînserată a iubirii divine. La începutul acestui drum întâlnim cuvintele de o majestuoasă simplitate pe care Preacurata Fecioară le spune îngerului Gavriil care îi aduce vestea întrupării: „Iată roaba domnului. Fie mie după cuvântul tău“. Într-o logică divină, mai târziu, la nunta din Cana Galileei, începutul minunilor săvârșite de Hristos, când s-a terminat vinul, Maica Domnului spune celor ce slujeau: „Faceți orice vă va spune“. În aceste puține cuvinte se poate cuprinde viața celor care îi urmează lui Hristos, pentru că apa a fost preschimbată în vin, semnificând întreaga învățătură a lui Hristos, împărăția cerurilor fiind asemănată, în Evanghelia Sf. Matei, împărăția cu nunta fiului de împărat. Mai aflăm că atunci când din mulțime cineva a spus Mântuitorului despre mama și frații săi, răspunsul a fost prompt: „Că tot cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă“. Nu este vorba, nici pe departe, de lipsă de respect, pentru că Sf. Fecioară, întâia între oameni a urmat voia divină, cum a făcut-o și Fiul ei, mărturisind că „mâncarea mea este a face voia Celui ce M-a trimis“. Sf. Luca, de la care avem și prima icoană a Sf. Fecioare, scrie că Mântuitorul a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc“. Tot de la Sf. Luca înțelegem și cum se face că Maica Domnului este de-a pururi fericită. Când una dintre femei îi spune Lui Hristos că „fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt“, răspunsul vine deîndată deplin lămuritor: „Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc“ după cum întocmai a făcut Născătoarea de Dumnezeu în toată viața sa spre deplină luare aminte pentru cei care ne numim, uneori cu prea mare ușurință, creștini.
Sărbătoare și taină, întristare și bucurie sfântă, plecăciune și înălțare a sufletului, în fața mormântului gol, semn al netăgăduitei biruințe asupra morții; taină pentru că oricât de multe cuvinte s-au rostit și scris despre Sf. Născătoare de Dumnezeu, ca și cele care se vor mai scrie, nu vor putea cuprinde blândețea care ne poartă de la hotarul vremelniciei spre cel al veșnicei luminii biruitoare prin iubire. Maica Domnului și Maica noastră ne e mereu înainte, veghează cu nesfârșită grijă la drumul vieții noastre și ei, plecându-ne genunchii inimii, ne rugăm: „Fiindcă numai tu ești după Dumnezeu nădejdea mea, mă rog și mă plec bunătății tale celei nemărginite, deschide-mi mie, nevrednicului, ușa milei tale și a milostivirii Fiului Tău și Dumnezeului meu.“
Elena Solunca Moise
