La moartea lui Mihnea…

La un an de la Represiunea serviciilor lui Ilici din iunie 1990, ce a culminat cu așa zisa Mineriadă, încă aveam dosar penal deschis, – nu mă apucasem de presă, imediat ce am început să scriu m-am ales cu al doilea dosar penal la solicitarea lui Ilici, adresată direct procurorului general din acea vreme.

Doar două ziare erau de opoziție față de FSN-KGB în anii 90, Cotidianul lui Rațiu și România Liberă.

Cum am ieșit de la lagărul Secu de la Măgurele (unde Monika Makovei nu a văzut absolut nimic nașpa, in calitate de inspector numită de procurorul general) m-am dus împreună cu fratele meu, așa avariați cum eram, la Roșca Stănescu, era la România Liberă atunci, care a dat drumul unui serial teribil despre Infernul de la Măgurele.

Întins pe mai multe episoade serialul a avut un rol însemnat, opinia publică și mai ales opinia publică internațională a aflat la ce atrocități se preta regimul Ilici – Petre Roman – Brucan, susținut intens de capitalele europene si de Moscova. Niște nestemate.

Vreo trei luni au trecut până la eliberarea ultimului student deținut acolo, în condiții total ilegale, în urma campaniei din România Liberă.

Ulterior m-am întâlnit cu Mihnea Vasiliu, era la Electronică, desigur fusese și el în Piața Universității, era debutant la Cotidianul.

Câteva zile am muncit împreună la o lucrare fără precedent, prima relatare extinsă și cu date exacte despre istoria Pieței Universității și a Represiunii.

A ieșit un supliment special de opt pagini al ziarului Cotidianul, Rațiu era sensibil la subiect că și el luase bătaie, la cei peste 80 de ani ai lui de la mineri și agenții Doi și un Sfert, atacat chiar la el acasă.

Pe vremea aceea nu aveam laptoape si computere meseriașe, foloseam o imprimantă matricială, ieșeau niște ditai cearceafuri, le decupam cu foarfeca și lipeam cu scoci foile, pe capitole.

Mihnea avea formație de inginer era tipicar și atent, camera era plină de foi cu șiruri de date trebuia să ai ochi expert ca să le așezi în ordinea potrivită.

Într-un final am obținut cel mai valabil și mai clar tablou al Dosarului Pieței Universității și al Represiunii.

Rațiu a publicat și Mihnea a fost promovat și felicitat.

Cu această lucrare, datele cuprinse în suplimentul special din Cotidianul, am mers după aceea la Amnesty, la Freedom House, la IGFM, o organizație celebră la vremea aceea din Germania, înființată chiar de un fost procuror general al RFG și am prezentat situația – în opoziție cu ce afirmau public în presa străină plină de minciună alde Ilici și Petre Roman, briliantele lui Brucan de la KGB, care susțineau că minerii au executat o operă civică, că la Măgurele n-a fost nimic, după cum zicea și semna Makovei în Raportul ei de inspecție, că de fapt noi, studenții, ne-am distrus laboratoarele și facultățile, am dat cu vopsea roșie pe pereți, ca să însăngerăm și să maculăm imaginea lui Ilici și Neulander și ca să ne victimizăm ba chiar ne-am dat singuri în cap și ne-am mutilat noi între noi, de barbari ce eram, după cum ne-au instruit „agenturili” – procurorul care m-a anchetat pe mine și pe frati-miu la Măgurele, fost barosan la Direcția Cercetări Penale a Securității, era convins că suntem de la CIA că găsise o scrisoare de la mama din America și 50 de dolari, plus știa clar de niște bani de la Rațiu, pentru bannerele de le-am pictat și afișat pe Arhitectură, deci eram (și) agenți MI 5, directamente.

Rațiu de fapt a fost mult mai de folos ulterior când a scos Cotidianul și Mihnea Vasiliu s-a angajat în primul echipaj de atunci, până să fie belit ziarul.

Lucrarea realizată împreună cu Mihnea a devenit nucleul Dosarului Mineriadei, am depus la Parchet un ditai probatoriu, cu mărturii olografe, sute, strânse de mine la sediul Ligii Studenților, desigur procurorii au făcut pe dreak în patru să îngroape dosarul, să mătrășească cercetările și în general să se facă că muncesc, totul la mișto, la harneală, pe super salarii.

După decenii singura victorie a fost inculparea lui Ion Iliescu – chestie la care a făcut spume, în repetate rânduri afirmase public că el nu poate fi inculpat și că este practic deasupra legii. Parțial adevărat, gen 99 la sută

Până în prezent prin nenumărate tertipuri a reușit să nu ajungă pe instanță.

Condamnarea sa pentru crime deosebit de grave va mai dura, e improbabil în opinia mea,- cunoscând ce înseamnă „Justitia” românească, și cum lucrează Sistemul, plus un președinte (tot) al Secu-KGB, chiar așa Mut, – să îl vedem condamnat.

Opinia publică însă între timp și-a făcut o idee. Criminalul cu mâinile roșii de sânge până la coate a fost identificat. Un sondaj de acu nu știu câți ani arăta că majoritatea românilor îl considera vinovat de crime.

Am scris catralioane de articole în ultimii 30 de ani pe tema asta.

Însă prima acțiune de presă semnificativă a fost Dosarul publicat de Cotidianul lui Rațiu sub semnătura lui Mihnea și încă o colegă care nu mai e în presă.

Nici Mihnea nu mai e în presă de ieri. De fapt nu mai e în viață. Ieri am aflat că a murit. Era cu un an mai mic decât mine.

După debutul strălucit de la Cotidianul a avut o carieră prodigioasă, a ajuns să conducă mari instituții și Trusturi.

Ziarul Cotidianul al lui Rațiu a fost căpușat și exterminat de securiști. Arhiva a fost ștearsă. În timpul războiului din Iugoslavia am lucrat și eu pentru Cotidianul, mai exact pentru Ion Cristoiu. Corespondențele mele de reporter de război încă erau în 1999 pe saitul ziarului.

Odată cu plecarea lui Cristoiu de la Cotidianul a dispărut tot.

Nu mai zic de suplimentul special de după Mineriadă publicat de Mihnea Vasiliu, dosarul Pieței Universității și al Represiunii sălbatice a regimului Iliescu – KGB.

Sunt convins că niciunul dintre miile de colaboratori și subordonați pe care i-a avut Mihnea vreme de aproape trei decenii de directorat nu cunosc rolul pe care acesta l-a avut în anii 90 și contribuția sa la ceea ce a devenit cel mai mare Dosar din istoria României, cu peste 1700 de victime, mărturiile însumau peste 80 000 de pagini.

Astăzi nu mai sunt în viață nici măcar jumătate dintre victime. Doamna maior procuror care m-a chemat acu câteva luni la Parchetul Militar mi-a zis, cumva criptic, că mă număr printre foarte puținii martori din centrul evenimentelor.

Un judecător, pe nume Epure, fie numele sau nemurit in vecie, a dat delete la toată munca de decenii și acum cercetările sunt reluate, din nou, pentru a șaptea oară, la Parchetul Militar.

Cică în decembrie au obligația să finalizeze, așa a zis Înalta Curte după demersurile lui Viorel Ene, de la organizația victimelor mineriadelor, cel care a avut răbdarea sisifică si capacitatea ieșită din comun de a munci peste două decenii la constituirea Dosarului penal, după ce jurnaliștii, puțini, au tot scris și iar au scris, – în faza initială Dosarul conținea articolele de presă și mărturiile olografe adunate de mine imediat după mineriadă, la Liga Studenților.

Toată chestia asta a început însă cu materialul lucrat de Mihnea Vasiliu împreună cu colega sa și cu mine, un demers jurnalistic în premieră ce a marcat debutul carierei sale.

Îmi fac acum datoria de a dezvălui această istorie, văd că la moartea sa urlă hienele, agentura securistoidă din „presă” nu stă degeaba.

Urât peisaj a ajuns mediul așa zis jurnalistic, jegurile Secu au invadat tot spațiul public.

Open to work, open to new job, looking for new opportunities, așa scria Mihnea recent pe pagina sa de Linkedin, după plecarea de la Ringier, de la începutul lunii.

După atâția ani de muncă, deși putea să se retragă la odihnă încă avea elan și chef de lucru. Ceva s-a întâmplat, inima i-a cedat ieri dimineață, deși era un tip sportiv.

Am citit acum că milițienii au deschis dosar de „moarte suspectă”. Nu mai știu câți jurnaliști dintre vechii colegi au murit „suspect”, a devenit ceva banal.

Am un vechi frend care îmi trimite cu regularitate de metronom anunțurile de moarte ale prietenilor și cunoscuților noștri din timpul Pieței Universității și a anilor de zbateri care au urmat, colegi de generație se tot sfârșesc accelerat în ultimii ani. Dispariția lor este un fel de obliterare a memoriei acelor vremuri, sunt atâtea istorii nespuse care s-au dus odată cu ei.

Zilele trecute (tot) despre moarte scriam, cum trage ea cu urechea când o pomenesc și instant acționează.

Nu-mi vine să mai scriu nimic…