„Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, fiul omului că-l socotești pe el?“ se întreba oarecând David. Cuvintele ne tulbură mereu prin taina pe care o învăluie arătând că omul este ființa căreia Dumnezeu, Cel care a făcut l-a făcut după chipul și asemănarea Sa și l-a pus „peste lucrul mâinilor Sale“, i s-a făcut cunoscut. În Vechiul Testament, Dumnezeu s-a dat a-L cunoaște lui Moise, fără ca acesta să-I vadă fața; s-a făcut cunoscut și lui Ilie în adierea blândă ca o mângâiere. În Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om ca pe om să-l îndumnezeiască, s-a înfățișat ucenicilor Săi, Petru, Iacov și Ioan în toată slava Sa de peste fire pe Muntele Tabor, „acoperișul spiritual al lumii“. Urcau deci împreună cu Hristos spre îndumnezeire după cum Însuși îndeamnă în Predica de pe Munte: „Fiți desăvârșiți, cum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârșit este“. Este timpul împlinirii, când vara își răspândește bogăția în roadele pământului de-ai spune cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut“. E împlinirea ce poartă, prin rugăciunea de închinare și recunoștință, spre desăvârșire în cinstirea plină de cuviință a Schimbării la Față întru slavă a Mântuitorului nostru, o cheie în care putem înțelege toată lucrarea mânuirii. A înțeles-o Sf. Simeon Noul Teolog când scria că „Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină“ după ce Sf. Grigorie de Nazianz învăța că „precum soarele este pentru cele ale simțurilor noastre, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului“. Odinioară, pe Sinai și Moise a fost înveșmântat de lumină, dar era una din afara lui, creată, în timp pe Tabor apostolilor le-a fost dat a vedea „Lumina din Lumină“, adică aceea de peste fire, necreată proprie dumnezeirii. E un suiș „din putere în putere“ ca să fim, după cuvântul Sf. Ap. Pavel, „părtaș dumnezeieștii firi“.
„O, Doamne, sunt contemporan cu Tine!“
Hristos dimpreună cu ucenicii Săi cei mai apropiați – Petru, Ioan și Iacov – au pornit a urca muntele Tabor, un drum al eliberării din conștiința deșertăciunii, a golirii de Dumnezeu, spre a-L urma pe înălțimea contemplării „Făcătorului tuturor celor văzute și nevăzute“. Împreună fiind ei ca într-o rugăciune, Hristos S-a schimbat la față și, scrie evanghelistul Marcu, „veștmintele lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada cum nu poate albi așa pe pământ înălbitorul“. Clipa era „prielnică“ pentru că Sf. Petru tocmai mărturisise: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu“ și urma Răstignirea Sa pe Cruce iar ei trebuiau pregătiți ca să pătrundă taina Mântuirii. Împreună cu Hristos erau Moise și Ilie și vorbeau despre cele Patimile și Răstignirea Sa ce aveau să se petreacă în Ierusalim. Mai întâi, Moise, prin care s-a dat Legea, care pe Sinai L-a auzit pe Dumnezeu zicând „Eu sunt Cel ce este“ dar care a murit fără să ajungă la pământul Făgăduinței; Sf. Mare Proroc Ilie, cel tare în credință și râvnitor în rugăciunea către Dumnezeu Cel Viu, nu a cunoscut moartea. În desfășurarea peste fire a dumnezeieștii purtări de grijă, sărbătoarea este cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci ca o prefigurare și consfințire a sensului vieții care este unul al trecerii de la moarte spre înviere. Aflăm din Evanghelii că ucenicii erau ca îngreunați de somn, având adică închise ferestrele ce dau spre lumea din afară, ca într-o uitare. Deșteptându-se, Petru a zis: „Învățătorule, bine ne este să fim aici“. Cuvântul „bine“, rostit de cel care a fost ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul, trimite la botezul Domnului, când s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit“. E „binele“ în care deslușim trăirea de care e cuprins cel care caută înfrigurat spre „urcușurile“ pe care Domnul i le-a pus în inimă. Cercând pe acest drum, poetul isihast Vasile Voiculescu vorbea cu Domnul: „Chiar dacă ești la infinit de mine / Dar știu că ești și-Ți cat împărăția/ O, Doamne, sunt contemporan cu Tine/ ?ê?£i sunt contemporan cu veșnicia.“
Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit. Pe El să-L ascultați
Doritor a înveșnici clipa acestui „bine“, Sf. Petru a propus a face trei corturi: „unul pentru Tine, altul pentru Moise și altul pentru Ilie“. Dumnezeu le hărăzise un alt acoperământ și, umbriți de un nor luminos, au auzit glasul Tatălui: „Acesta este fiul Meu cel iubit întru care am binevoit. Pe El să-l ascultați!“ Să-L ascultăm pe Cel care ne-a învățat a-L chema pe Dumnezeu ca pe „Tatăl ceresc“, făcându-ne moștenitori ai vieții celei veșnice care este: „A Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Cuprinși de cutremur, apostolii au căzut cu fața la pământ însă Iisus s-a apropiat zicându-le: „Ridicați-vă și nu vă temeți!“ În Legea veche, teama de Dumnezeu era începutul înțelepciunii, acum Hristos cheamă la desăvârșirea ei care este Iubirea pentru care Însuși s-a făcut pildă, îndemnând a-I urma: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“. Ridicându-se, L-au văzut pe Hristos singur și aveau a-I asculta cuvântul dătător de viață, căci „nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. La nunta din Cana Galileei, Sf. Fecioară Maria, Maica după trup Mântuitorului, a rostit pentru cei de atunci și din tot veacul spre luare aminte: „Faceți tot ce vă spune El“, ca adevărată măsură a omului. De ce însă dintre cei doisprezece apostoli au fost aleși doar Petru, Iacob și Ioan, care L-au urmat și în grădina Ghetsimani. Sf. Teofan Zăvorâtul descifrează: Petru este întruchiparea râvnitorului în credință, Iacov este cel drept iar Ioan cel haric și laolaltă reprezintă împlinirea Legii și proorocilor pe o cale ce duce de la Sion la Tabor.
Avem, deci, a-L asculta pe Hristos și porunca cea nouă: „Să vă iubiți unii pe alții, cum Eu v-am iubit pe voi!“; s-o facem nu doar ca auzire, fie și înțelegătoare, ci ca ascultare lucrătoare, bogat rodind în fapte. Cine s-o facă azi, când mai la tot pasul întâlnim ura – de la indiferență, ladispreț, defăimare până la ucidere – într-o perfidă desfășurare a iubirii de sine care și-a „vândut“ veșnicia pentru clipa unor trăiri virtuale? Zadarnic se înmulțesc lamentațiile și acuzele reciproce pentru că totdeauna oarba iubire de sine aruncă înverșunat propria-i vinovăție pe oricine altcineva. Într-un timp când schimbarea este un idol ce mai că-și devorează închinătorii este ignorată singura schimbare deodată necesară și suficientă – schimbarea propriului sine. Schimbarea aceasta benefică e posibilă doar prin renunțarea slujirii la idoli și,cu deosebire, la credința fățarnică, nu mai puțin implicată în declanșarea și agravarea crizei. Se vorbește până dincolo de sațietate despre criza de încredere fără dar nu vedem că ea vine din criza credinței. Constată cu îndreptățire Umberto Eco: „Cine nu crede în Dumnezeu, crede în toate cele“. Credința „în toate cele“ naște monștrii ei – scenariile apocaliptice care comercializează groaza și ne țin „cu fața la pământ“. Da, din pământ suntem făcuți și la el ne-m duce, dar să nu uităm ca ne-a fost dăruit Duhul Sfânt anume ca să-l sfințim, să-l transfigurăm, nu să-l desfigurăm. Fizician de formație, arhiepiscopul Lazar Puhalo, încredințează că sfârșitul lumii nu va fi distrugere, ci „transfigurare“. Pentru ortodoxie „adevărul divin și salvator, nu este o problemă de fapte istorice sau științifice, ci una de discernere a sensului strădaniei umane de a trece de la despătimire prin iluminare, la slăvire“.
„Pe El să-L ascultați“ ne spune și azi Dumnezeu iar Sf. Fecioară Maria, Maica după trup a lui Hristos, ne sfătuiește: „Faceți tot ceea ce vă spune El“. Așa va fi cu putință propria schimbarea la față, de la deșertăciune, abis al existenței, spre Adevărul „care ne face liberi“, părtași făcându-ne luminii neostoite a împărăției lui Dumnezeu, pe care o vom afla în adâncul cel mai adânc al sufletului care se face sălaș al dumnezeirii. Însuși Hristos se roagă Părintelui Cresc pentru cei credincioși Lui „ca ei să fie desăvârșiți întru unime și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine“. Sărbătoare e un dar – înțelegem în care chip anume putem deveni părtași dumnezeirii, cu credință iubitoare și rugăciune stăruitoare către Cel care „din noroi mărgăritar face și din fiu al gheenei, fiu al împărăției săvârșește“.
Cum bucuria e deplină numai când e împărtășită cu ceilalți, cu întreaga fire, când mergem la Sf. Liturghie să ducem, ca odinioară, prinos din bogățiile verii din care să dăruim semenilor spre dăinuire în numele Domnului de la care vine „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit“.
Isihasm, datini darul ca expresie a iubirii, pentru cei de odinioară spre cei ce vor urme nu din „prisos, ci din prinos“. Să aducem Domnului din întâile roadelor dăruindu-le spre dăinuire semenilor. Doamne ajută!
Elena Solunca Moise
