Cu rugăciune și post azi facem amintire de tăierea capului Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit și pecetea celor două Testamente, propovăduitorul pocăinței, despre care vorbiseră proorocii Maleahi și Isaia. Sf. Evanghelist Ioan dă mărturie: „Fost-a om trimis de Dumnezeu“, dăruit cu Duh Sfânt încă din pântecele mamei sale. S-a arătat ca o minune mai întâi pentru că a fost născut când părinții săi, Zaharia și Elisabeta, erau mult împovărați de ani și a petrecut ani puținii lui ani în deplină ascultare a poruncilor divine și smerenie desăvârșită. Vă amintiți cum, Bunavestire, Sf. Fecioară Maria, îngerul Gavriil i-a spus că și ruda sa Elisabeta va avea un fiu și, mergând s-o vadă, aceasta a întâmpinat-o: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu“, pentru că „sălta-a pruncul de bucurie în pântecul meu“. Despre viața lui se știu puține lucruri, pilduitoare însă pentru a înțelege cum s-a făcut premergător al lui Iisus. Flavius Josephus scrie că era un bărbat nobil, „care îi îndemna pe evrei să tindă spre desăvârșire, le amintea să fie drepți unii cu alții și cuvioși față de Dumnezeu și să se adune pentru botez“. S-a retras în pustiu, trăind ca un ascet până când a fost chemat de Dumnezeu și a început să predice pe lângă Iordan, urmat de ucenici, între ei și viitorii apostoli Petru, Andrei și Ioan. Pentru cei de atunci, pustiul era prin excelență spa?iul răului și el s-a dus acolo, ca și Hristos, ca să lupte împotriva celui mai crunt vrăjmaș al omului ca, biruindu-l, să fie poată propovădui Împărăția cerului. Evanghelistul Marcu povestește că „era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică“. Haina din păr de cămilă simbolizează chemarea la Hristos; cingătoarea înseamnă omorârea patimilor, iar mierea sălbatică și lăcustele erau considerate hrană curată. Petrecându-și astfel viața, avea să fie, cum spune Fericitul Augustin, cel care l-a descoperit oamenilor pe Hristos și a făcut-o după șederea în pustie, fără să-l fi văzut înainte deși erau rude.
Sf. Ioan și-a asumat misiunea de a pregăti venirea lui Hristos, recunoscându-se cu smerenie că e doar „glasul celui care strigă în pustie“; un glas care ne îndeamnă și acum: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor“ și „Faceți deci roade vrednice de pocăință“. Urma botezul care îi poartă numele, unul al pocăinței, de curățire a sufletului spre primirea iertării pe care o face Hristos. Când, iertând păcatele slăbănogului de la Capernaum, Hristos l-a vindecat i-a spus să nu mai greșească ca să nu pățească ceva mai rău. Deci, era glasul ce ar fi trebuit să ducă la trezirea conștiinței spre ascultarea poruncilor: „Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai mare decât mine; Lui nu sunt vrednic, plecându-mă să-i dezleg cureaua încălțămintei… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc“. Adeverind că este Mesia cel așteptat mai spune: „Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era“. Apoi, știm, cum la Iordan, când s-a apropiat Mântuitorul, luminat de Duh Sfânt, Ioan a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care ce ridică păcatul lumii“. Spre încredințare a spus: „Am văzut Duhul Sfânt ca un porumbel și a rămas peste El“. Atunci s-au auzit cuvintele: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit“, după care a rostit cu smerenie desăvârșită, îndemnând s-o facem și noi: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El să crească.“
Propovăduirea pocăinței într-o vreme a decăderii spirituale a avut ecouri diferite în conștiința contemporanilor – unii îl urmau și primeau botezul în Iordan, știind, după cuvântul psalmistului că dreptatea lui Dumnezeu este în veac și legea Lui adevărul. Pentru cei care însă „au stricat legea“ Domnului, cuvintele lui Ioan erau ca o mustrare greu de suportat, trezind resentimente puternice. Între aceștia Irod Antipa, fiul lui Irod ucigătorul pruncilor, ce însoțindu-se cu Irodiada, soția fratelui său Filip, trăia în păcat. Irodiada îi purta o ură de moarte și nu s-a lăsat până nu l-a dat morții, crezând că astfel scapă de mustrări. S-a folosit cu viclenie de aniversarea lui Irod, când s-a făcut ospăț mare, cu toate ale unei lumi departe de Dumnezeu. Salomeea, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, a dansat în fața oaspeților, fascinând și tulburând mintea încețoșată de pofte a lui Irod care a spus că îi va da tot ce vrea, până la jumătate din regat. Semnificativ pentru puterea devastatoare a răului, la sfatul perfid al mamei sale, Salomeea a cerut capul lui Ioan Botezătorul, închis în beciurile palatului. Se pare că Irod nu a primit prea bine cererea, s-a cutremurat chiar, având o simpatie ascunsă pentru Ioan și o teamă căci poporul îl numea proroc. Cuvântul însă a fost respectat – Ioan a fost decapitat și capul său a fost adus pe o tipsie tinerei dansatoare. Acest sfârșit tragic a lui Sf. Ioan Botezătorul a inspirat artiști și scriitori și vom aminti pe Oscar Wilde și Richard Strauss.
„Pocăiți-vă, ca s-a apropiat împărăția cerurilor“
Sf. Ioan Botezătorul este numit și „pecetea dintre cele două Testamente“, exprimată cel mai grăitor în cuvintele Înaintemergătorului „Pocăiți-vă, ca s-a apropiat împărăția cerurilor“. Cu aceste cuvinte și-a început Hristos predica după munte, după ce a petrecut în patruzeci de zile în pustiu, ispitit de trei ori de diavol și îndată ce a aflat de întemnițarea celui care, împlinind Legea, L-a botezat. Lor le urmează fericirile. Pocăința este un cuvânt mult prea erodat semantic și gol de înțeles pentru omul care își apreciază viața exclusiv după drepturi. Și totuși, fără pocăință, nu avem alt drum spre împărăția cerurilor. Nu este, cum se mai crede doar o părere de rău între altele, care poate duce la disperare ca boală, ci de hotărârea de a „îndrepta căile Domnului“ și a te întoarce la Dumnezeu, fiind împreună lucrător cu El la propria îndumnezeire. Am putea spune că Dumnezeu, atotcunoscător fiind, nu are nevoie de pocăința noastră. Pocăința este un ca un dar folositor omului ca spre cunoaștere de sine în relație cu Creatorul absolut. Pentru Sf. Grigorie de Nazianz împărăția lui Dumnezeu este „aflarea celei mai mari curății și desăvârșiri“ și astfel fiind, pocăința se micșorează făcând loc ascultării de Dumnezeu, pe drum de la vremelnicie la veșnicie. În Noul Testament sunt mai multe pilde despre Împărăția lui Dumnezeu și Hristos mai spune că „Împărăția lui Dumnezeu este în interiorul vostru“, iar cercetarea gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre după îndreptările Lui ne duce la descoperirea ei. Cine se încumetă pe un astfel de drum, pe care va fi neîncetat cu Dumnezeu, ar putea ajunge să spună cu Sp. Pavel: „Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine“. Cinstindu-l după cuviință pe acest „înger în trup“, să ne stăruim a pricepe cu mintea și inima cum pocăința ne ajută să-L recunoaștem pe Hristos și cu smerenie să mărturisim: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El să crească“.
Avem pentru asta tradiția care dă seama de felul în care înaintașii au înțeles și trăit acest praznic. Între altele, nu era voie să tai, să mănânci fructe și legume rotunde sau roșii. Sigur, se poate spune că e superstiție, dar și expresia unei evlavii și sensibilități deosebite care refuza să se asocieze la orice sugera tăierea capului Sf. Ioan. (nu vorbim de percepția subliminală?)
Rânduiala anului face ca marile sărbători de Adormirea Maicii Domnului și Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul să încheie anul bisericesc. Pilduitor, pe 31 august, ne amintim de așezarea în raclă a brâului Maicii Domnului. Tradiția spune că Toma, nefiind la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu, pe drum a văzut-o înălțându-se către cer și spre întărirea credinței i-a dăruit brâul, așezat în racla rămasă pentru mereu goală. Pe 1 septembrie, începutul anului bisericesc, socotit ca prima zi a creației și zi în care Mântuitorul și-a început propovăduirea, îl cinstim pe Sf. Dionisie Exigul, „cel smerit“, de pe meleagurile Dobrogei. Între faptele lui vrednice de cinstire reținem că a întocmit „calendarul erei creștine“, stabilind ca fiecare nou an să înceapă cu Nașterea Mântuitorului, „începutul nădejdii noastre“. Urmând rânduiala, să le punem pe toate la inimă, străduind a pune început bun pentru „roade vrednice de pocăință“ și a ne apropia cu ajutorul lui Dumnezeu de împărăția cerurilor.
Elena Solunca Moise
