Manifestul lui Marx și Engels și ororile regimurilor comuniste

În ziua de 11 februarie 1848 Karl Marx și Frederich Engels publicau la Londra „Manifestul Partidului Comunist”. Ideile acestei lucrări au avut un enorm impact asupra evenimentelor care s-au desfășurat în următorii ani în Europa și în întreaga lume. Efectele acestui impact ar putea fi rezumate astfel: încrâncenarea urii și conflictelor între oameni, categorii sociale și națiuni, creșterea dezordinii sociale și a sărăciei, proliferarea regimurilor de dictatură și teroare precum și a crimelor sângeroase afectând sute de milioane de oameni.

Propunându-și deliberat subminarea valorilor tradiționale de sorginte creștine într-o lume care, la mijlocul secolului al XIX-lea era încă marcată de multe suferințe și nedreptăți, dar care începuse să fie luminată de speranțele progresului, Marx și Engels au dat o lovitură teribilă umanității în drumul ei spre mai bine.

Devenind în secolul al XX-lea „forță conducătoare” în numeroase țări europene și extraeuropene, comunismul a însângerat și pustiit aceste țări în deceniile de după revoluția bolșevică rusă din 1917, deschizând cea mai sinistră perioadă din istoria lumii moderne. Vom puncta în cele ce urmează principalele idei ale Manifestului Partidului Comunist:

• Lupta de clasă reprezintă, după Marx și Engels motorul evoluției societății umane, constituind calea prin care s-ar putea îndepărta marile nedreptăți sociale. Această conjectură neagă în mod brutal întreaga învățătură creștină bazată pe dragoste și înțelegere între oameni;
• O altă teză din „Manifest” atribuie proletariatului vocație de clasă conducătoare a întregii societăți.

Redăm în continuare, textual, măsurile pe care „creatorii socialismului științific” le preconizează a fi aplicate după preluarea puterii, prin violență, de către proletariat:

„Proletariatul va folosi dominația lui politică pentru a smulge burgheziei întreg capitalul pentru a centraliza toate mijloacele de producție în mâna statului. La început acest lucru nu poate avea loc decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate prin următoarele măsuri:

1. Exproprierea proprietății funciare;
2. Puternic impozit progresiv;
3. Desființarea dreptului de moștenire;
4. Confiscarea proprietății tuturor „rebelilor”;
5. Centralizarea creditului în mâinile statului;
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului;
7. Mărirea numărului fabricilor de stat;
8. Obligativitatea muncii pentru toți și organizarea de „armate industriale”;
9. Unirea muncii agricole cu cea industrială;
10. Educație publică gratuită pentru toți copii; interzicerea muncii copiilor în forma actuală; îmbinarea educației cu producția materială.

Să examinăm pe scurt seminificația propunerilor expuse  în „manifest”.

• O primă observație este lipsa totală a argumentelor teoretice și practice care să justifice măsurile propuse. Ele sunt enumerate pur și simplu, reprezentând veritabile dogme fără acoperire rațională sau morală;
• Cât de bine reușesc autorii Manifestului să sintetizeze în două pagini aproape toate relele sistemului pe care îl preconizează: violență, teroare, despotism, toate acestea definesc în ultimă analiză, un sistem terorist aplicat de o minoritate de „activiști” conduși de un grup foarte restrâns de căpetenii. Mecanismul propus conduce inevitabil la totalitarism cu toate racilele lui înspăimântătoare;
• Din punct de vedere economic, ignorarea legilor funcționării mecanismului economic și înlocuirea lor cu „măsuri” nu poate avea decât efect catastrofal – așa cum s-a întâmplat în țările comuniste.
• Măsura propusă în „manifest” privind educația gratuită și interzicerea muncii copiilor pare a contrasta, prin conținutul ei umanitarist, cu duritatea și absurditatea celorlalte propuneri. În realitate, sub o formă aparent generoasă, se ascunde intenția, pusă de altfel în practică de guvernările comuniste, de a-i îndoctrina pe copii de mici, pentru a-i transforma în unelte supuse și negânditoare în slujba dictatorilor comuniști;
• Planul în 10 puncte propus de Marx și Engels nu cuprinde nici o idee privind cultura, știința, morala și protecția sanitară a cetățenilor. Nu se acordă nici o importanță problemei naționale la fel de arzătoare în secolul al XIX-lea ca și

acum.

• Deși „manifestul” nu cuprinde explicit ideea ateismului, ea răzbate insidios din text și lovește în credința și morala creștină.
• Efectele „Manifestului” în secolul XIX și XX;

În perioada dintre apariția Manifestului și revoluția rusă din anul 1917, ideile comuniste s-au răspândit considerabil în special în principalele țări industriale: Anglia, Germania, Franța și SUA precum și în alte țări europene și neeuropene. Comuniștii nu scapă nici un prilej pentru a produce dezordine și agitație socială. În anul 1871, în urma înfrângerii militare a Franței de către Gemania comuniștii reușesc să-și instaleze pentru prima oară dictatura în „Comuna din Paris”, dar nu o pot păstra decât timp de două luni.

Revoluția bolșevică din 1917 avea să aducă și începutul cumplitei ere a guvernărilor comuniste de lungă durată. Dezorganizarea totală a economiei, procesele politice, privarea de libertate a sute de mii de oameni, deportările, execuțiile sumare, confiscarea abuzivă a bunurilor reprezintă fapte tragice specifice pentru Rusia anilor 1917-1939. O mare țară, cu imense bogății materiale, în care apăruseră, ce e drept în mod timid, înainte de revoluția lui Lenin, Troțki și Stalin într-un tărâm al mizeriei, tiraniei și foametei.

Aliindu-se conjunctural cu o țară a dictaturii de dreapta – Germania lui Hitler (Pactul Molotov-Ribentrop – 1939), Stalin a trecut, la invadarea și anexarea a unor importante țări Finlanda, România, Basarabia, Polonia și Țările Baltice.

Paranoia expansionistă a lui Hitler care a declanșat al doilea război mondial în septembrie 1939, a lovit din plin în 1941 Rusia sovietică. La început, trupele sovietice au suferit înfrângeri umilitoare  cu retragerea până la periferiile Leningradului, Moscovei și Stalingradului. Acțiunile militare ale Franței, Angliei și cele ale SUA împotriva Germaniei hitleriste au răsturnat mersul evenimentelor în defavoarea Germaniei, în special după înfrângerea acesteia la Stalingrad – februarie 1943.

Uniunea Sovietică, cu toate pierderile suferite, a ieșit victorioasă din război, ajutată în mod paradoxal de aliații occidentali. Trupele comuniste sovietice au invadat și ocupat o mare parte a Europei de Est (Polonia, Țările Baltice, România, Bulgaria Ungaria, Cehoslovacia și partea răsăriteană a Germaniei). Conferința de la Yalta (1945) a celor „trei mari” (Rosevelt – SUA, Churchill – Marea Britanie și Stalin – URSS) a consfințit această situație. Comunismul s-a extins apoi și în imensa Chină, Coreea de Nord, Cuba, Vietnam, Cambodgia, Laos precum și o serie de țări din Africa și Orientul Mijlociu care au practicat un soi de comunism islamic al mizeriei și terorismului (Algeria, Liban, Angola, Congo și Yemen).

Pentru a întocmi o listă a crimelor și fărădelegilor  comise de comunism în perioada 1945 – 1985 ar trebui să se scrie tomuri întregi.

Ilustrăm mai jos, cu ajutorul câtorva date dimensiunile ororilor comuniste din această perioadă:

• În Uniunea Sovietică după 1945 aproximativ 50 de milioane de oameni aruncați în închisorile și lagărele „Arhipelagul Gulag” (Soljenițîn) din care mai mult de o trime au murit în detenție;
• În China comunistă a lui Mao Tze Dun – peste 50 milioane de oameni uciși în special în perioada demențialei „revoluția culturală” (1965-1970) și un număr uriaș (sute de milioane ?) de oameni închiși sau deportați;
• Cambodgia reprezintă țara cu cel mai mare procent al celor uciși de către comuniști (Khmerii roșii ai lui Pol Pot): 2 milioane de victime din 5 milioane de locuitori.

În ceea ce privește România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și Germania de Est, represiunile organizate de regimurile comuniste instalate prin fraudă după 1945, ele au variat ca intensitate depinzând de ura rușilor față de țările respective. România a fost crunt lovită de ocupanții sovietici, mai ales că a fost singura țară est-europeană unde s-a organizat o rezistență armată în munți care a durat până în anul 1958.

Nici Ungaria n-a fost menajată, mai ales că, în anul 1956, ungurii s-au răsculat împotriva comuniștilor, iar Hrusciov a trimis tancurile pentru a normaliza situația.

În Cehoslovacia anului 1968, noul prim secretar al partidului comunist Alexander Dubcek a încercat cu admirabilă bună credință, să realizeze un „socialism cu față umană”. Cum era de așteptat sovieticii au trimis tancurile care au „normalizat” situația instalând un prim secretar servil.

În „lagărul” comunist internațional se produsese în anii ´60 o neașteptată ruptură între URSS și China comunistă.

Profitând de această împrejurare, Gheorghiu Dej prim secretar al PMR a făcut o surprinzătoare mișcare retrăgându-se în anul 1964, de tutela URSS.

Au urmat în România ani de aparentă relaxare în special după moartea lui Dej și instalarea în conducerea PCR a lui Nicolae Ceaușescu. Din nefericire, perioada în care țara făcuse câțiva pași spre o viață mai bună a durat puțin după 1970, Ceaușescu și-a însușit modelul nord coreean al lui Kim-Ir sen, instalând un național-comunism din ce în ce mai aberant.

În fața amenințărilor comunismului global, țările occidentale și-au organizat propria apărare înființând organizația Nord-Atlantică (NATO). După 1960 au urmat ani de confruntare mocnită între lagătul comunist și lumea occidentală, așa numitul „război rece” cu instalarea „cortinei de fier”.

Cele două sisteme au purces la o teribilă înarmare cu arme nucleare, „capabile” să distrugă definitiv întreaga planetă.

„Războiul rece” nu a ajuns, din fericire la confruntare militară deschisă, iar în anul 1987, Ronald Reagan un mare Președinte American a reușit să-l convingă pe Gorbaciov – Secretar general al PCUS să înceteze politica agresivă care nu poate duce decât la dezastrul planetar. „Cortina de fier” a căzut, iar sovieticii s-au retras din țările              est-europene ocupate. A urmat o scurtă perioadă de speranță în normalizarea relațiilor dintre Rusia și occident. La Moscova au avut loc evenimente spectaculoase prin care Boris Elțîn a proclamat desființarea URSS.

Se pare însă că psihologia expansionistă (testamentul lui Petru cel Mare) a prevalat în Rusia iar Putin noul președinte ales în anul 2000 a îndreptat politica țării spre înarmare și acțiuni agresive (anexarea Crimeei în 2016), țările europene, organizate în mult visata Uniune Europeană (UE) duc o politică axată în principal pe interese economice, fiind oarecum vulnerabile la agresivitatea rusească.

România, unde dictatura lui Ceaușescu s-a prăbușit în 1989, este membră UE și NATO, dar nu toți politicienii de după 1990 au acționat pentru progresul real democratic al țării. Ion Iliescu, de trei ori președinte după 1990, în fruntea unui partid criptocomunist a făcut mult rău țării provocând grave conflicte interne (mineriadele – 1990, 1992).

Guvernarea CD din  1996-2000 cu Președinte Emil Constantinescu a fost nereușită, Iliescu fiind reales președinte în anul 1990.

Guvernările care au urmat au fost puternic marcate de politica criptocomunistă și coruptă a PSD.

În anul 2014 a fost ales președinte Klaus Iohanis care încearcă să îndrepte țara spre normalitate „pas cu pas” dar deși a reușit să formeze un guvern PNL, are serioase dificultăți în fața majorității PSD-iste din parlament.

• * –

Anul 2020 a adus în întreaga lume teribila amenințare a coronavirusului ce a provocat milioane de îmbolnăviri și sute de mii de morți. Omenirea este în fața unei noi amenințări, necunoscută până acum dar, în locul unei solidarități globale în fața dezastrului, regimul comunist din China, aliat de facto cu regimul lui Putin din Rusia, încearcă să câștige supremația economică și eventual militară mondială. „Armele” pe care le folosesc acum sunt diversiunile prin care încearcă să destabilizeze lumea occidentală.

Concluzii

„Stafia comunismului” pe care a născut-o manifestul din 1848 al lui Marx și Engels umblă și acum prin lume înfrățită cu o altă stafie – cea a unei teribile pandemii.

Sufletele și mințile oamenilor simpli de pretutindeni trebuie să respingă cele două stafii, întorcându-se la marile valori ale umanității:

CREDINȚA ÎN DUMNEZEU și INTELIGENȚA SPECIEI UMANE

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.