Mateiu Caragiale: bastardul obsedat de boierie

A fost fiul nelegitim al unui „maha­la­giu”. Dar asta nu l-a împiedicat să-și inven­teze o lume pe cât de fabuloasă pe atât de iluzorie. O lume a viselor de gran­doa­re în mijlocul căreia trona el însuși, avatar anacronic al unui boier de viță veche. „Mahalagiul” se numea I.L. Caragiale. Iar bastardul posedat până la limita nebuniei de fantoma unei nobleți ine­xistente este Mateiu Caragiale, stra­niul condeier interbelic care a adus la viață „Craii de Curtea-Veche”.
„Se putea vedea, acum câțiva ani, tre­când prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea nu­maidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea dem­nitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea muș­chilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uni­for­me determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semi-țilindru iar pe corp un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, în­che­ia­te corect dar anacronic cu nasturi, căl­cau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care în­fruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aris­tocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în con­ce­diu.” Personajul creionat atât de ma­li­ți­os de Călinescu în de acum aproape uitata Istoria literaturii române de la origini până în prezent, „majordomul” cu ifose de nobil scăpătat, coborât din greșeală pe caldarâmul cosmopolit al Bucureștiului de la începutul de veac XX era Mateiu Caragiale, autor al Crailor de Curte Veche, roman crepuscular, aproape la fel de anacronic și de ciudat ca propria sa viață.

Bastardul unui „Mitică” genial

Descris de contemporanii săi drept „un impulsiv sentimental“, I.L. Caragiale a avut, în1884, o scurtă legătură amo­roa­să cu Maria Constantinescu, o tânără anga­jată a fabricii de tutun „Belvedere”. Legătură efemeră, dar fertilă, în urma că­re­ia, anul următor, a venit pe lume Mateiu. Corect din  măduva oaselor și pâ­nă în vârful unghiilor, „Conu Iancu” a luat pruncul în brațe și a dat fuga cu el la Oficiul Stării Civile, unde l-a înregistrat sub numele de Mateiu I. Caragiale. Din păcate, legătura celor doi amorezi s-a în­che­iat la scurt timp după nașterea prun­cu­lui. Totuși, bun familist cum sunt toți armânii, Caragiale senior s-a ocupat foar­te atent de educația lui Mateiu, care a cres­cut în casa tatălui său. Deosebit de inte­ligent și sensibil, copilul n-a semănat însă aproape deloc la fire cu tatăl său. Caragiale era un om viu, sinteză cos­mo­po­lită a spiritului balcanic, un „Mitică” genial, care se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale vremii cât și printre mahalagii nărăviți la îndelunga de­gustare a berii, cheflii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de a doua casă, poate chiar mai im­por­tan­tă decât cea în care îi aștepta cine știe ce dihanie de nevastă cicălitoare. Peste ani, vorbind despre tatăl său, Mateiu îl va pri­vi de sus și-l va cataloga, cu un dispreț con­descendent „berarul, nevrednic, vul­gar, cartofor, crai și bețiv“. Și asta pentru că, indiferent câtă grijă i-ar fi purtat „Nenea Iancu“, Mateiu nu avea cum să uite că este doar un copil din flori. Pentru a îndrepta cumva aceasta situație, și-a in­ven­tat, încă din copilărie, o lume ima­gi­na­ră, opusă balcanismului fermecător în care se complăcea ilustrul său tată. Iar pentru a se distanța de acea lume di­na­mi­că în care nu știa cum să trăiască, și-a creat un univers al său, total diferit de cel în care tatăl lui se mișca nestingherit, fără nici un soi de frustrări. Erau vremuri frumoase în care „Nenea Iancu” își scria operele care l-au făcut nemuritor. Dar, per­fect adaptat epocii, el năzuia să devină unul dintre cei mai buni berari din București. Motiv pentru care s-a și înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor”. Ușor nevrotic dar și rupt de această lume vie, Mateiu nu a fost nicio­dată în stare să-și accepte condiția de bastard, pe care a negat-o din răsputeri. Dacă tatăl său trăia într-un prezent extrem de activ, el a preferat să se fixeze într-un trecut fabulos care nu avea nici o legătură cu realitatea. Încă de mic Mateiu s-a lasat atras de istorie și de heraldică. Pasiuni izvorâte însă nu din dorința de cunoaștere ci din refuzul de accepta o realitate ne­plă­cu­tă pe care a încercat să o înlocuiască cu una sublimă, dar imaginară. Motiv pentru care, copilul din flori al lui „Conu Iancu” a căutat, o viata întreagă, să-și găsească o ascendență nobiliară.

„Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”

Trăind într-o lume burgheză, în care rangurile aristocratice nu mai aveau demult căutare, Mateiu s-a zbătut cu dis­pe­rare să „clădească“ măcar aparența unei origini nobiliare care, chiar și dacă ar fi fost adevărată, n-ar fi impresionat pe nimeni. Pornind de la faptul că soția bu­ni­cului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile me­dievale. Din păcate pentru el, atunci când a încercat să-și convingă tatăl de această înru­dire boierească, a reușit să-i stâr­neas­că doar un hohot de râs, urmat de o re­pli­că sarcastică: „Ce tot spui, mă? Stră­bu­ni­cul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem tur­tiți în creștet!“. Nici măcar aceasta ironie, exprimată sec de un tată lipsit de orice ifose nobiliare foarte mul­țumit de con­di­ția lui mic burgheză, n-a tulburat lumea imaginară a lui Mateiu. Împlinise 22 de ani, când a început să-și semneze scri­so­rile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.

Pe vremea „Micului Paris“

Cum arăta Bucureștiul primelor de­ce­nii ale secolului XX, pe vremea când Mateiu Caragiale își scotea la plimbare „fițele” boierești? Într-un anume fel semăna cu cel din vremurile noastre. Bineînțeles că nu era la fel de spectaculos ca metropola de azi, care geme sufocată sub zeci de blocuri asexuate, clonate parcă din același oțel acoperit cu imense panouri din sticlă. Acum, ori de câte ori vorbim despre Bucureștiul interbelic îl ambalăm, la grămadă în tot soiul de zorzoane nostalgice și ne lăudăm că aici ar fi fost „Micul Paris”. Asta de parcă toți târgoveții de pe aici ar fi fost o adunare selectă de conți și prințese care trăiau în lux și opulență. Nimic mai fals: la fel ca acum, și pe atunci existau două Bucureștiuri. Unul, cel mai întins, era Bucureștiul mahalalelor, unele ceva mai săltate, altele de-a dreptul sordide. Acolo, rolul ghetourile din blocurile comuniste care aveau să apară mult mai târziu era „interpretat” de sute și mii de maghernițe îndesate una în alta și populate cu lume amestecată. Era lumea dură a fanților de cartier, mai tot timpul îndrăgostiți de curvele ieftine care-și făceau și ele veacul pe acolo. Un ținut stăpânit de patimi și orgolii violete în care cuțitul  părea că sare singur din teacă și-l lovește  mișe­lește pe ghinionistul care n-a fost îndea­juns de abil ca să lovească el primul. Un univers crepuscular pe care Mateiu, în ciuda ifoselor sale nobiliare, îl cunoștea îndeajuns de bine încât să-i poarte prin el pe „Craii de Curtea-Veche”. Celălalt, cel căruia chiar i se zicea „Micul Paris”, era centrul urbei care începuse deja să se modernizeze și să semene, într-adevăr cu Orașul Luminilor. Acolo era concentrată „crema” societății: industriași, mari negustori, funcționari de diverse ranguri, artiști mai mult sau mai puțin dăruiți cu har. Dar și politicieni dintre care mulți nu erau cu nimic mai breji decât cei din zilele noastre. Toți dând târcoale altor curve, infinit mai rafinate decât cele din mahala, dar la fel de libertine. Era un București deja modern, în care Mateiu Caragiale se încăpățâna totuși să trăiască întors cu fața către un trecut nobiliar care nu mai avea cum să existe cu adevărat.

Contele din Bărăgan

Cam aceasta era, într-o extrem de palidă descriere, imagine, „Micului Paris” în care Mateiu Caragiale își scotea la plimbare „armata” de himere nobiliare. Viața reală și-a dus-o cam de pe o zi pe alta, făcând ba gazetărie, ba politică, ba Dumnezeu mai știe ce. O viață ternă, departe de visele sale de boierie. Iar ca să poată evada din acea stagnare nenorocită el nu s-a sfiit să-și asume condiția de „pontagiu”. Dacă v-ați gândit că acest cuvânt ciudat ar putea avea vreo legătură cu Victor Ponta v-ați înșelat: nu nu are nici una. Se referă doar la căsătoria „la pont”, cu o damă cât mai bogată.  Până la urmă, Mateiu Caragiale a reușit, totuși să-și vadă visele de boierie împlinite. În 1923, la 38 de ani, s-a însurat cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului G. Sion. La momentul fericitului eveniment, „tânăra mireasă“ împlinise deja 63 de primăveri. Un „amănunt“ care nu a avut însă nici o importanță pentru Mateiu. Cum nu a avut nici acum, în zilele noastre când un Duda oarecare, plebeu fără nici un strop de sânge albastru în vine a reușit, printr-o căsătorie „la pont” să dobân­deas­că rangul de „prinț consort” al unei femei cu mult mai în vârsta decât el. În ceea ce-l privește pe Mateiu Caragiale, căsătoria cu „junioara” Maria Sion i-a adus mult râvnita proprietate a unei moșii, care l-a făcut să se simtă cu adevărat boier. Aflată pe undeva, prin mijlocul Bărăganului, pe lângă Fundulea, moșia Sionu avea și un conac pe care încă tânărul soț l-a și preschimbat într-un adevărat „cuib de nobili”: pe un catarg, în fața casei și-a înălțat propriul stindard decorat cu o imaginară stemă heraldică, pe care o desenase el însuși. Ca orice șef al unei „mari case” Mateiu și-a compus și o deviză nobiliară: „Cave, age, tace” (Păzește, acționează, taci). Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 1935, o dată cu moartea sa neașteptată. În mod straniu, deși era cu mult mai bătrână decât el, Maria Sion i-a supraviețuit încă nouă ani. Ce a rămas după o viață dominată obsedant de visul unei nobleți iluzorii? Mai nimic, în afara celor câteva rânduri sarcastice pe care i le-a dedicat George Călinescu. În schimb, singurul rang care nu i-a fost contestat niciodată lui Mateiu a fost și a rămas apartenența  la inefabila „aristocrație a spiritului”. „Craii de Curtea- Veche” este un roman unic în literatura română, capodoperă care, așa cum spune Călinescu, este expresia totală a balcanismului literar: „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.