„Lăsați copii să vină la mine” (Marcu 110, 14) sunt cuvinte prin care Mântuitorul își exprimă dragostea pentru copii.
De ce Iisus iubește în mod deosebit pe copii? Iată o primă întrebare la care vom încerca să răspundem în modestul nostru eseu.
Până la ce vârstă putem fi considerați copii? Reprezintă o a doua întrebare pe care, cu umilință, ne-o punem.
Pe scurt, un răspuns la prima întrebare, ar fi următorul: Mântuitorul iubește copii pentru nevinovăția lor. Într-adevăr, la fel ca primii oameni înaintea păcatului originar, necunoscând păcatul, copii sunt ființe nevinovate. Ce minunată este această nevinovăție! Dar, oare copii nu pot greși, din cauza lipsei de responsabilitate aferentă nevinovăției? Nu, ei nu pot greși fiindcă Dumnezeu are grijă de faptele lor iar părinții și educatorii credincioși ascultă poruncile Celui de Sus.
De aceea privim cu emoție și dragoste comportamentul copiilor din jurul nostru, cu micile lor năzbâtii de cele mai multe ori amuzante și, de aceea i-a iubit și Iisus pe copii. „Poznele” pe care le fac uneori copii sunt și ele nevinovate și de aceea le privim cu dragoste și îngăduință.
Nu e deloc ușor să răspundem la cea de a doua întrebare: până când oamenii sunt copii? Fără îndoială că în primii 4 – 5 ani de viață oamenilor le este hărăzit minunatul dar al copilăriei. Când apar oare primele semne ale comportamentului egoist ce cuprinde și primele semne ale ostilității față de alții? Apariția acestui moment depinde de zestrea genetică și, în mare măsură, de exemplul pe care îl dau adulții.
Din nefericire, sistemul educațional, începând chiar cu primele etape (de exemplu așa zisa „clasă zero”, îndeamnă pe copii spre competiție iar de la competiție la dușmănie e doar un pas. Să fim în fruntea clasei, să-i depășim pe colegii noștri în veritabila luptă pentru performanță școlară, cam asta ne îndeamnă cel mai adesea părinții și educatorii noștri. E oare în spiritul nevinovăției din copilărie? Nu, fără îndoială, nu! Fără vina noastră, am încetat să fim copii și asta se întâmplă la frageda vârstă de 6 ani!
Psihologia la modă clamează nevoia de a-i pregăti pe copii în lupta pentru viață! Dar viața e luptă? și ne învață creștinismul despre dragostea care trebuie să guverneze existența noastră? Iată deci, o amară concluzie privind scopul omului din copilărie și pregătirea pentru viață: sistemul educațional din toate timpurile, exceptându-l pe cel ce îndeamnă la dragoste pentru frații noștri, este fundamental greșit, generând agresivitate și chiar violență. De aici și până la preamărirea violenței nu mai e decât foarte puțin („Rolul violenței în istorie” –lucrare a lui Frederich Engels (Opere vol. 20 cap. I, II, III)). Viața și sistemul educațional ne face să nu mai fim copii, ci luptători.
Viața e însă așa cum e și trebuie să învățăm să luptăm pentru a „reuși”. Chiar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani ne învață să fim realiști: „cel ce are slujbă să slujească corect, cel ce învață să învețe bine, cel ce e în frunte să fie cu tragere de inimă”. Adultul realist e deci un luptător, și-a pierdut copilăria din sufletul său!
Întrebarea fundamentală care se impune este următoarea: păcătuim când viața ne obligă să nu mai fim copii?
Îmi îngădui să cred că Dumnezeu are grijă să ne păstrăm o parte din copilărie și acest lucru se poate realiza numai prin dragoste față de aproapele nostru. Marea minune a copilăriei nu se mai petrece în noi după vârsta când intrăm în sistemul dur al vieții. Dar Dumnezeu ne dă posibilitatea să păstrăm ceva din această minune, și anume: DRAGOSTEA, Minunăția copilăriei…
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.
