Acesta a fost îndemnul Patriarhului Teoctist adresat romanilor în 1996, cu ocazia alegerilor care au dus la înlăturarea lui Ion Ilici Iliescu din fruntea Ţării. Înlăturare temporară, din păcate.
Un activist de varf al Frontului din care face parte şi Ion Iliescu, Frontul Ateu şi Anticreştin, scrie, referindu-se la alegerile de astăzi:
-Care este miza competiţiei pentru scaunul patriarhal? Nimic nu mi se pare mai explicativ pentru această întrebare decat frapanta analogie dintre cei doi ierarhi şi aşezarea pe eşichier a perechilor lor politice la începutul anilor *90. Ca şi atunci, înfruntarea se duce între fracţiuni de moştenitori ai regimului.
Una, care acceptă inevitabilitatea intrării Romaniei într-o lume a democraţiilor, dar pe cat se poate, în condiţiile controlate acasă.
Cealaltă fracţiune exprimă resurecţia naţionalismului ceauşist violent şi vulgar. Ne aflăm în faţa unei confruntări de tip Ion Iliescu şi Vadim Tudor (sau Funar).
Mergand mai departe cu comparaţia, Gabriel Andreescu, autorul interesantei analize, îl identifică pe -discretul-, -eficientul-, -diplomatul- Daniel al Moldovei cu… aţi ghicit, cu echilibratul Iliescu. Criminalul bolşevic cu mainile ude de sange, ales de -societatea civilă- drept opţiune viabilă – atat în 1990, cand Andrei Pleşu şi ai săi stăteau la dreapta lui Ilici, cat şi ulterior, ori de cate ori a venit vorba de Putere în Romania. Iliescu a fost Blestemul Romaniei. Patriarhul Teoctist l-a identificat exact. Anti-Hristul. Daniel al Moldovei a ales atunci, în 1996, să fie alături de Ion Iliescu. Şi acum este susţinut tot de frontul ideologic creat la umbra lui Iliescu.
Biserica Ortodoxă Romană se află astăzi în faţa unui eveniment de o importanţă covarşitoare. Poate unul dintre cele mai semnificative de la momentul recunoaşterii sale la data de 30 iulie 1925, cand Biserica Ortodoxă Romană, ridicată la rangul de Patriarhie, a fost recunoscută prin Tomos-ul Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea.
Alegerea urmaşului Patriarhului Teoctist va marca pentru o perioadă însemnată direcţia Bisericii. Faptul că Patriarhul a murit în circumstanţe neelucidate încă, tot la o dată de 30 iulie, poate fi o simplă coincidenţă. Faptul că a fost împins practic către moarte, din neglijenţă sau rea-credinţă, este deja o evidenţă.
Moartea Părintelui Patriarh Teoctist a fost una martirică. Nu degeaba şeful statului i-a acordat postmortem -Steaua Romaniei în rang de Colan-. Numai eroii Neamului pot primi o astfel de distincţie specială. Părintele Teoctist a murit în chinuri, mursecat de cuţit, sufocat şi înecat în propriul său sange. Faptul că Spitalul în care s-a săvarşit este condus de un conclav masonic este poate doar o coincidenţă. După cum tot o coincidenţă ar putea fi şi faptul că a fost îngropat în exact aceeaşi zi în care a fost depus în mormant Patriarhul anterior, Justinian Moisescu. După cum poate tot o întamplare tipică vremii de astăzi este şi faptul că nu a avut loc nici un fel de anchetă, deşi cea mai mare parte a presei de investigaţii din Romania a sesizat controversele şi a semnalat suspiciunile legate de sfarşitul Patriarhului.
Patriarhului i s-a dorit cu ardoare sfarşitul. Stau mărturie articolele celor care s-au bucurat de moartea sa. La adresa www.teoctist.info au fost stranse laolaltă toate cele ce s-au scris după moartea sa. O bună parte dintre cei care au batjocorit memoria Patriarhului Teoctist sunt actualii susţinători ai Mitropolitului Daniel Ciobotea. Este posibil ca şi asta să fie tot o coincidenţă. Unii dintre membrii Colegiului Invizibil provin din Iaşi şi au treabă des în partea aceea de ţară învecinată cu Estul. Nu ne întalnim pentru prima oară cu reţele şi network-uri conspirate şi înfăşurate mai mult sau mai puţin strans în iţele serviciilor de aici şi de aiurea.
În vremea comunismului, inventat tot într-un conclav invizibil, peste 3000 de preoţi şi călugări ortodocşi erau aruncaţi în temniţe ori izgoniţi din manăstiri. Unii dintre cei care atacă astăzi Biserica trudeau atunci la făurirea comunismului pe bazele materialismului ştiinţific şi la crearea omului nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Nici în timpul celei mai cumplite prigoane bolşevice Biserica Ortodoxă nu şi-a modificat dogmele şi morala, nici cultul şi nici propria istorie.
Torţionarii securităţii comuniste îi numeau pe preoţi, în dosarele lor, agenţi ai burghezo-moşierismului, bandiţi, reacţionari, homosexuali ori legionari.
Aidoma inchizitorilor securităţii comuniste, corifeii GDS-ului şi ai Colegiului Invizibil (numele iniţial al reţelei Noua Europă, reprezentată la varf de gruparea Pleşu-Tismăneanu), nu se lasă mai prejos, pentru ei preoţimea ortodoxă nefiind altceva decat satane în sutane, turnători la securitate, fascişti, xenofobi, fundamentalişti,… sau chiar homosexuali-legionari, cand le vine lor bine la mană.
Linşajul mediatic declanşat împotriva ortodoxiei romaneşti nu este fără miză. Brutalitatea, vehemenţa şi agresivitatea limbajului, cu care este abordată şi tratată preoţimea ortodoxă în societatea romanească astăzi, reamintesc practicile şi metodele troţchist-staliniste în care manipularea, calomnia, dezinformarea şi incitarea la lupta împotriva duşmanului de clasă erau arme consacrate.
Detractorii Bisericii Ortodoxe sunt recrutaţi dintre specialişti ai manipulării şi diversiunii. Dintre inamicii Bisericii, mulţi sunt cu angajamente la Securitate sau cu -Ştefan Gheorghiu- la bază. Ignoranţa -judecăţii- acestora nu este depăşită decat de impostura lor.
Preoţii au mărturisit Adevărul credinţei în pofida prigoanei ateiste. Ofiţerul de securitate era iniţial un activist de Partid cu însărcinări speciale. Partidul avea ca principal ax ideologic ateismul -ştiinţific-.
Cu toate persecuţiile şi umilinţele la care au fost supuşi, ostaşii lui Hristos nu au îngenuncheat în faţa activiştilor Partidului şi Securităţii.
Drama de azi a Romaniei este că majoritatea ofiţerilor din sistemul care are ca sarcină apărarea Ţării au rămas tot atei. Adică sunt mai tovarăşi cu Gabriel Andreescu decat ar vrea să admită şi să recunoască. Soldaţii în uniforme negre, călugării şi preoţii de mir, clerul în majoritatea sa, nu L-au trădat pe Hristos şi nici pe omul credincios, chiar dacă Biserica a fost nevoită să îndure umilinţele Cezarului comunist. Biserica Ortodoxă a rămas pivotul romanităţii, instituţia în care milioane de romanii îşi pun nădejdea.
În ultima perioadă de timp, la iniţiativa patriarhului, se desfăşurau în cadrul unor Comisii ale Sfantului Sinod lucrările de modificare a Statutului BOR, practic regulamentul după care se călăuzeşte Biserica. Se ştie că acest statut fusese modificat în perioada comunistă astfel încat să favorizeze o intervenţie a statului şi a persoanelor străine de interesul Bisericii în soarta acesteia. Acesta ar putea fi considerat cel mai important pas făcut de Biserică pentru a se desprinde de puterea seculară a unui stat dovedit tot mai mult în ultima perioadă de timp defavorabil Bisericii şi manifestărilor creştine.
Unul dintre principalele obiective era eliminarea laicilor din Marea Adunare Bisericească pentru a împiedica pe viitor intervenţia unor potenţiali duşmani ai Bisericii în deciziile cele mai importante ale acesteia, cum ar fi alegerea episcopilor şi a patriarhului.
Probabil că după schimbarea statutului, în scurtă vreme P. F. Patriarh Teoctist s-ar fi retras, nu înainte de a organiza noile alegeri.
Venirea unui urmaş dorit de Patriarh în fruntea BOR nu era decat o problemă de timp, căci autoritatea în sinod a Patriarhului ar fi impus cu siguranţă această ultimă dorinţă a sa. Chiar dacă Patriarhul Teoctist s-ar fi îmbolnăvit grav, mai rămanea încă timp pentru întrunirea Marii Adunări Bisericeşti şi pentru realizarea alegerii dorite de el.
Aşadar, singurul lucru care ar fi putut interveni pentru a schimba soarta Bisericii Ortodoxe Romane, a doua ca număr de credincioşi după Biserica Rusiei, nu era decat moartea subită a P. F. Patriarh Teoctist. Numai astfel el putea părăsi lumea aceasta fără să lase nici măcar un ultim cuvant sau un testament spiritual. Ultimul său cuvant, credem, este -Nu votaţi cu Anti-Hristul!-.
