În situaţii excepţionale, când o mamă, creștină, este lipsită de asistență religioasă, ea poate administra singura Taina Botezului în numele Sfintei Treimi copilului său nou născut.
În situaţii excepționale când Biserica este golită de sens creştin și-și uită menirea, o mână de oameni adunaţi în jurul Crucii pot fi acei mărturisitori, martori – ai martirilor Bisericii ce au fost mătrăşiţi de păgâni, necredincioşi, musulmani, comunişti.
Cu mai bine de un mileniu în urmă cruciaţii au ţinut piept vreme de două secole invaziei musulmane, n-au fost niciodată mulţi, dar au luptat bine, s-au jertfit şi au salvat continentul european de islamizare, stabilind baze şi cetăţi pe teritoriul uneia dintre primele zone de expansiune creştină, Siria de azi.
Azi, o sută de cruci au fost sfinţite şi instalate pe locul unde Nu va mai fi Moschee. Spontan, fără nicio mediatizare sute de bucureşteni au venit la slujba oficiată de trei preoţi pe locul unde Nu va mai fi Moschee şi-au luat câte o cruce şi au înfipt-o în pământ, scriindu-şi care cu ce a avut numele pe ea, după o slujbă emoţionantă în aer liber în jurul crucii din piatră vechi de peste o sută de ani, devenită altar, adusă tot de Cătălin Berenghi acum două săptămâni.
Situaţia este excepţională.
Biserica „oficială” este subordonată lui Ponta. Instituţia a ajuns să fie condusă (datorită unui Sinod memorabil) de un drac, ca să citez spusele fratelui său de sânge, care l-a şi numit ce ştim cu toţii că este adică un securist lacom şi parşiv, agentul recrutat de Ilie Sârbu, socrul lui Ponta. Ilie Sârbu, securist conspirat în straie de popă, este cel care în decembrie 89 a legat cu lanţuri porţile Catedralei din Timişoara lăsând pe trepte în agonie timişoreni împuşcaţi de colegii săi de la Securitate şi Armată. Aceste personaje n-au nicio legătură cu Biserica, Credinţa sau măcar buna cuvință.
Biserica este cum e lumea.
Lumea e proastă, rea, putregăită până la măduvă – aşa e şi Biserica, ce este de fapt adunarea credincioşilor, nu doar o simplă instituţie. Ce uită ierarhii aceştia în straie aurite este că peste tot şi toate se înalţă deasupra mizeriei subumane Crucea, nu doar simbol şi semn ci cu mult mai mult de atât.
Unde este Crucea este invocat şi Mântuitorul.
Îmi amintesc de pe vremea când mergeam în Iugoslavia, la războaie, cum mujahedinii decapitau creştinii sârbi, le scoteau ochii şi le tăiau cele trei degete cu care se face semnul crucii, semnul sfintei treimi. Jihadiștii musulmani urăsc din răsputeri crucea, şi totodată le este frică de cruce, cum îi este frică şi dracului. Până astăzi, în discursurile pline de spume ale liderilor ISIS, există nenumărate referinţe la cruciaţi. Nu i-au uitat pe cruciaţi, cei care puţini şi netemători le-au ţinut piept, deşi hoardele musulmane erau de o mie de ori mai numeroase şi beneficiau la vârf, cum e cazul sultanului Saladin, de consilierea specială a unor vârfuri ale lumii evreieşti, cum ar fi celebrul Maimonide. Saladin i-a învins pe cruciaţi copleşindu-i numeric, dar fervoarea şi curajul cruciaţilor n-a fost uitat până astăzi de toată lumea musulmană.
Sabia cruciaţilor era în formă de cruce, luptătorii erau fraţi de cruce, ce intrau în bătălie înveşmântaţi şi apăraţi de semnul crucii. La început erau doar vreo şapte. N-au fost niciodată foarte mulţi dar mânuiau bine sabia, iar crucea le era scut. Astăzi nimeni nu mai poartă sabie că intră sub incidenţa articolului 372 din Codul penal, ce interzice portul „obiectelor periculoase”.
De Ziua Crucii, cu bucurie şi evlavie sute de bucureşteni s-au adunat cu crucile în braţe în jurul unei cruci implantate în pământul ciobanului Bucur, devenind un fel de fraţi de cruce şi de suflet. Rar am mai văzut slujba atât de emoţionantă, credincioşi care să ştie să cânte atât de bine împreună, fără să se mai fi văzut vreodată, tineri și nu numai, din toate straturile, şi o atât de frumoasă evocare a Părintelui Calciu, cel care pe patul de moarte se bucura că moartea sa ne va fi de folos, deoarece nu-l mai pot omorî încă odată, iar el ne va ţine de mână din parte ailaltă, uşor, ca un fum. Florian şi gaşca sa încearcă şi uciderea simbolică, dar nu cred că vor izbândi să omoare rând pe rând toţi morţii noştri, milioanele care au luptat cu hidra roşie bolşevică, mai spre zilele noastre, sau milioane care secole de-a rândul s-au luptat cu başbuzucii musulmani.
Întemeiaţi în credinţă şi înfrăţiţi sub semnul crucii cele câteva sute de bucureşteni – cu mult mai mulţi decât primii cei şapte cruciaţi de acum mai bine de un mileniu – au fost reprezentanţii autentici ai ordodoxiei româneşti.
Oameni frumoşi, creştini cu evlavie, smerenie şi cuvință.
O adevărată sărbătoarea a Crucii. Lumânările ocrotite cu grijă de palmele lor au luminat pentru sufletele tuturor celor ce şi-au dat viaţa apărând acest pământ de liftele străine şi păgâne.
Povestea acestui eveniment, ce va fi urmat şi de altele, în imaginile ce urmează.
