La Cina cea de Taină, Hristos a început prin a spăla picioarele ucenicilor, întâi pe ale lui Petru dar și pe ale lui Iuda cel care L-a vândut pentru treizeci de arginți. Adaugă: „Cel care dintre voi va voi să fie mai mare, să fie slujitorul vostru, și care dintre voi va voi să fie întâiul să vă fie slugă. După cum și Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească El și Să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.“ Apoi, mulțumind, a frânt pâinea zicând: „Acesta este trupul Meu cel ce se dă pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea…Acest pahar este Legea cea nouă, întru sângele Meu, cel ce se varsă pentru voi.“ Mai dă poruncă nouă: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții.“ Nu ne-ar dăuna dacă, declarându-ne creștini, „drept măritori“, să ne întrebăm dacă și cum împlinim această poruncă.
Cum și în rai exista șarpele, între apostoli era Iuda, despre a cărui trădare proorocise Irimia și Zaharia și care L-a vândut ca pe un rob pe Cel „prin care toate s-au făcut“. Unii comentatori vorbesc de predestinare, însă dacă citim cu atenție observăm că Hristos îi oferă posibilitatea alegerii chiar la Cina cea de Taină. Gestul lui este semnificativ pentru cel ce alege să se închine și să slujească unui idol, banul, încălcând cuvântul Mântuitorului „Domnului Dumnezeului tău să I te închini și numai Lui unuia să-I slujești“. într-un târziu, și-a dat seama și a vrut să înapoieze fariseilor banii și nefiind primiți nu i-a mai rămas decât să se spânzure de un copac ce-i poartă numele ca o mustrare și un avertisment peste timp.
Hristos s-a dus pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani, locul de rugăciune cel mai îndrăgit, dimpreună cu Petru, Iacov și Ioan. I-a îndemnat: „Rugați-vă ca să nu cădeți în ispită“, însă apostolii, obosiți, au adormit și, întorcându-se, Iisus a spus să stea de veghe, „căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios“. Desprindem cât de puternic folositoare este rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu, în lupta cu ispitele fiind o lucrare a duhului, nu a trupului, ce este bună slugă dar rău stăpân. Au adormit din nou ucenicii, cum o mai facem și noi, însă, de această dată, Iisus, fără a rosti un cuvânt, cu întreaga povară a patimilor și a veacurilor viitoare se roagă: „Părinte, de voiești, treacă de la mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.“ Atunci „un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea“. Scria Pascal că Hristos stă răstignit până la sfârșitul istoriei.
„Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor“
A băut până la fund paharul jertfei și a făcut-o spre eliberarea omului de cătușele morții atât de felurite. Ca om a fost ispitit și ca Dumnezeu a biruit-o și Maxim Mărturisitorul observă că pe Hristos a biruit, pe muntele Carantaniei, ispitele plăcerii iar pe cruce pe cele ale durerii. Aidoma este și pentru cei care-L urmează și care nu sunt singuri câtă vreme după înviere asigură: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor.“ Pascal observa că prin Adam omul s-a pierdut din grădina raiului, sedus de ispita plăcerii, iar Iisus îl mântuie tot într-o grădină, primind de bună voie durerea și moartea, consecința căderii. Hristos nu desființează suferința, durerea, o depășește prin asumarea deliberată a crucii, arătând puterea fără seamăn a Celui fără de păcat de a ridica păcatul lumii. „Facă-se voia Ta!“ învăța rugăciunea Tatăl nostru și mai spune și cum: „precum în cer, așa și pe pământ“, adică întocmai cum a făcut Hristos Mântuitorul lumii.
A urmat procesul pe care, îngăduit să-mi fie, a-l rememora spre a înțelege, deopotrivă cu inima și cu mintea, și a trăi plenar bucuria învierii. Au fost, mai întâi fariseii și cărturarii, cei care cunoșteau cel mai bine Legea, o cunoaștere exterioară, a literei care poate ucide, nu a spiritului, îngrijindu-se să curețe numai „partea din afară a paharului“. Nu i-au găsit, nu aveau cum, o vină și, unindu-se în ticăloșie, motivând cu vicleșug că nu le este îngăduit să omoare, uitând rugăciunea lui David: „Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug ca să-mi dezvinovățesc păcatele“. După legea cetății l-a judecat Pilat fără a-I găsi o vinovăție, după recunoaște, dar înrobit dorinței de putere lumească, acceptă să-L dea morții și spălându-se pe mâni și zicând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea.“ Așa e, doar că, mai presus de legile acestei lumi din ce în ce mai schimbătoare este Legea lui Dumnezeu. Soția lui, Claudia, îi spusese „nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.“ Zadarnic, beția puterii lumești i-a fost spre pieire și se spune că a sfârșit spânzurându-se ca Iuda. Claudia s-a făcut ucenică a apostolilor, a pătimit mult și a trecut în rândul sfinților cu numele de Procla.
Au mai fost mulțimile, cele care văzuseră minunile Mântuitorului, auziseră cuvintele Sale, iar la intrarea în Ierusalim l-au întâmpinat cu „Osana“. Acum Ponțiu Pilat nu le-a cerut judecată, ci bunăvoință, adică să aleagă cine anume să fie eliberat: Hristos sau tâlharul Baraba. Sigur, se poate spune că nu erau cei care îl întâmpinaseră în Ierusalim, erau totuși mulțimi. Cum să le înțelegem atitudinea? Crezuseră, poate, că Hristos, care a vindecat boli, a izgonit demoni, a înviat morți și a înmulțit pâinile era împăratul pe care îl așteptau, al acestei lumi și văzându-L condamnat au dat înapoi. Poate erau abil manipulate de farisei care se bucurau de autoritate intelectuală și morală și era mai profitabil să le dau ascultare lor decât a elibera pe Cel care nu se arătase a fi cel pe care îl așteptau, arătându-se deopotrivă cu mai marii lor.
Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu
Au mai fost și ucenicii care de frică se răspândiseră care încotro, iar Petru, cum știm, chiar se lepădase de Hristos de trei ori. S-a lepădat din firească teamă omenească, nu L-a vândut ca Iuda, și îndată a „plâns amar“, de aceea Hristos l-a reprimit în ceata ucenicilor după întreitul legământ al iubirii. Lângă cruce, au rămas Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea prin a cărei inimă trecea sabia, după proorocirea dreptului Simeon, și Ioan, cel mai tânăr între ucenici, Evanghelistul iubirii. Născătoarea de Dumnezeu nu a rostit niciun cuvânt și de altfel în toată iconomia Mântuirii a vorbit foarte puțin, după ce a născut Cuvântul însuși. Și El, Cuvântul întrupat, cunoscător ca nimeni altul al inimilor noastre, i-a spus a mângâiere: „Femeie, iată fiul tău“, iar lui Ioan spre încurajare: „Iată mama ta“.
A urmat batjocura și ispitele într-o dezlănțuire greu de imaginat pentru mai toți câtă vreme atâția dintre noi înțelegem Sărbătoarea învierii ca un prilej de petrecere între altele. Hristos a îndurat totul cu o răbdare cum numai Dumnezeu o putea avea. Nu a răspuns un cuvânt tâlharului care, adăugând patimilor ispita de pe urmă, i-a spus: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine însuți și pe noi.“A împlinit rugăciunea tâlharului celui drept, în care aflăm un mod în care ar trebui să ne rugăm. Mai întâi s-a pocăit, a recunoscut nevinovăția „acestui drept“, nu a cerut eliberarea imediată, ci L-a mărturisit rugându-se: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta“. Cum știm, Iisus i-a împlinit ruga, pildă pentru noi, cei ce ne mai tâlhărim veșnicia.
Să nu uităm o clipă cum cu brațele întinse pe cruce, Hristos se roagă într-o nesfârșită milă pentru osânditori și pentru noi toți: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac“. Oare, dincolo de interesele imediatului, noi cei prea înrobiți clipei știm anume ce facem? Apropiindu-se sfârșitul supliciului, Hristos a rostit: „Săvârșitu-sa“, nu viața, ci împlinirea tuturor profețiilor, lucrarea Sa mântuitoare, durerea și chinul ca viața să triumfe în toată splendoarea ei. Și, ultimele cuvinte: „Părinte în mâinile tale îmi dau duhul Meu“, semn al supremei încrederi în Dumnezeu Tatăl, care a dăruit omului Duhul sfânt de la începuturi. Moartea Lui, semn al biruinței absolute, a fost resimțită de pământul care s-a cutremurat, de pietrele care s-au despicat , de alte minuni care i-au înspăimântat și pe ostașii romåni, unul recunoscând: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu“. În acest fel, Hristos a convertit moartea, pedeapsă pentru păcat, în cale de înălțare a omului spre Dumnezeu. Jertfa Lui dă putere și cu El ne reunim cu Dumnezeu și cu toți semenii în iubire. Și pentru aceasta spunem: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă învierea Ta o lăudăm și o slăvim.“
Să rememorăm toate acestea, nu ca și cum am revedea un film, fie și în regia cea mai măiestrită, ci aplecându-ne a pocăință spre propriul eu și cercând a face un pas, cât de mic, în a-L urma pe Hristos și pe următorii îi vom face cu El. Făcând astfel, „toate celelalte ni se vor adăuga“, părtași făcându-ne bucurie fără seamăn a luminii învierii. Să rostim cu Vasile Voiculescu: „Cârmă spre Dumnezeu pe oceanul de rele,/ Cheie ce pururi Cerurile descui,/ Cruce sfântă, îngăduie-mi aici, jos să te pui/ Cheie pe portativul vieții mele.
