Încredințează Sf. Ap. Ioan că "Dumnezeu este iubire" și că "întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem…El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre". Cuvintele cuprind esența mesajului hristic și, în aceste zile premergătoare Învierii, ni le reamintim spre o mereu mai cuprinzătoare înțelegere a rostului nostru, într-un timp ce seamănă atât de mult cu acea "deșertăciune a deșertăciunii" de care scria Eclesiastul. L-am mai putea cuprinde, ca într-o mare acoladă, între cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, care văzându-L pe Hristos, spunea: "Iată mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii", anume păcatul prin care moartea a intrat în lume, și ruga lui Hristos pe cruce: "Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac." Nu scria oare un gânditor că Hristos stă răstignit pe cruce până la sfârșitul veacurilor?
A fost judecat și răstignit pe cruce, execuția cea mai umilitoare și tortura cea mai crudă, pe care Hristos, Cel fără de păcat, a primit-o într-un act suprem de ascultare și de iubire. De ascultare față de Dumnezeu Tatăl, a cărui voie a împlinit-o pilduitor, spunând ucenicilor: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis să săvârșesc lucrul Lui". O ascultare până la moarte. Să amintim că în grădina Ghetsimani, când cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, adormiseră, cu întreaga durere a lumii și a veacurilor s-a rugat: "Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă". De iubire nesfârșită pentru oameni, chiar și pentru cei care nu înțelegeau, căci voiește ca "tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară" iar, în altă parte, spunea "cu voie nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu". A și făcut-o întocmai, împlinind până și rugăciunea tâlharului celui drept: "Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta". Din milă, formă a iubirii, pentru suferința oamenilor a vindecat boli, a izgonit demoni, a înviat morți, a înmulțit pâinile și a făcut atâtea și atâtea minuni. Pentru dreptul Lazăr a plâns, l-a înviat și a făcut-o precum alte vindecări miraculoase, într-o zi de sâmbătă, spre a arăta că nu omul este pentru sâmbătă ci sâmbăta pentru om. Într-adevăr, odată cu venirea Mântuitorului, nu omul este pentru timp, ci timpul pentru om și Părintele Stăniloaie definea timpul ca trecerea de la chemarea lui Dumnezeu la răspunsul omului. La toate se adaugă propovăduirea învățăturii Sale, așa cum o aflăm desăvârșit în Predica de pe Munte.
Întru ascultare față de Părintele Ceresc și iubire pentru oameni, Hristos a îngăduit lepădarea lui Petru, care s-a exclus dintre apostoli,fiind reprimit apoi între ei, prin întreitul legământ al iubirii pentru Hristos, biruitorul morții. Iisus a primit să fie vândut de Iuda, unul dintre apostolii apropiați, care a convertit sărutul păcii într-unul al trădării, iar prețul plătit a fost cel al sinuciderii. Este destinul celui care l-a înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu un idol, banul, închinându-i-se într-un gest absurd ce i-a golit de sens propria viață. Mai apoi, Cel care "va veni să judece viii și morții" a primit să fie judecat de mai marii timpului său, care, parcă ducând la capăt intenția lui Irod, L-au dat morții fără a-I găsi o anume vină. Robit de slava deșartă a lumii acesteia, a schimbării și efemerului, Pilat, deși I-a recunoscut nevinovația, a decis condamnarea, rămânând încremenit de-a pururi în fața întrebării: "Ce este adevărul?" A mai rămas de la el gestul spălării pe mâini, searbăd semn al dezacordului față de verdictul dat și acceptat totuși. Dar ceilalți, nu fariseii sau cărturarii care îi doreau cu atâta înverșunare moartea, rătăcind în van printre iluzorii argumente? Invocând tradiția, Pilat a propus eliberarea unuia dintre condamnați, iar cei mulți, instigați de farisei, au strigat: "Baraba"- un răzvrătit și un ucigaș, un călcător al legilor cetății și a uneia dintre cele zece porunci. E cutremurător gândul că, păstrând proporțiile, și azi sacrificăm nu de puține ori adevărul, dreptatea și binele pentru cine știe ce interese în care ne regăsim sau numai ni se pare astfel.
Suferința lui Hristos, alfa și omega existenței, este una absolută, așa cum o profețise Isaia: "Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghere s-a adus…". Singur în suferința Sa strigă "Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?" și cu adevărat Dumnezeu nu poate fi în minciună, ură și ucidere. Mai presus de toate, ruga "Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!", pentru că iertarea este expresia supremă a iubirii divine. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să îndumnezeiască omul, împăcând paradoxul exsitențial, pentru că a murit ca un om și a înviat ca un Dumnezeu.
E de folos să ne reamintim toate acestea acum când suntem sfătuiți să "învățăm a trăi fără Dumnezeu". Să ne amintim și de disocierea pe care Sf. Ignatie Teoforul o făcea între "a te numi creștin și a fi creștin". E simplu a te numi creștin, dă o notă de noblețe, însă a te opri aici e a te amăgi pe tine însuți, a te adăposti într-o formă fără fond, un fel de realitate virtuală. Mai mult, Sf. Maxim Mărturisitorul scria: "Cunoștința fără fapte e o teologie a demonilor", explicând în altă parte: "Făptuirea nu este în siguranță fără contemplare, nici contemplarea fără făptuire. Prima trebuie să fie inteligentă, iar a doua, eficientă". De aceea,a fi creștin înseamnă a trăi autentic în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Atunci putem trăi Învierea cu bucuria femeilor care, venind la mormânt, l-au găsit gol, cum rămâne pentru totdeauna, pentru că Hristos a înviat, sau ca ucenicii la care Mântuitorul a venit prin ușile încuiate, dăruindu-le pacea Sa, sau ca cei doi ucenici în drum spre Emaus. Iar de ne poticnim în credință, ca odinioară Toma, să fim cinstiți cu noi înșine, nefățarnici, ca să putem mărturisi din toată inima: "Domnul meu și Dumnezeul meu".
