Bucureștiul nu poate să nu fascineze, să nu intrige și să nu stârnească frisoane de nostalgie și romantism, de tristețe împăcată cu acceptare și trezirea paradoxală din modernism spre cultura aparent anonimă și totuși atât de identitară. Cei ce au ochi să vadă, vor observa o întrepătrundere poetică a prăvăliilor de altă dată-cu uși de lemn, lipsite de termopane sau pereți de sticlă- cu clădirile moderne și inhibante, care iau ochii trecătorilor și contrastează cu atmosfera din secolului al XX-lea. Dughene care au supraviețuit încă din perioada interbelică stau alături de clădiri luxoase din sticlă și oțel, parcă vrând să le aducă aminte bucureștenilor de unde au plecat și unde au ajuns. Îți rotești privirea și descoperi o sifonărie cu ușile larg deschise, așteptându-și mușterii și lângă ea, un sediu de bancă modern care te aduce înapoi în secolul XXI.
Neavând posibilitatea alegerii ci doar obligația inventivității, oamenii descopereau și învățau meserii specifice societății românești, profesii care înglobau în aparenta lor simplitate atât cultura cât și tradiția poporului român întâmpinând nevoile omului simplu. Majoritatea s-au pierdut irevocabil înghițite de negura timpului lăsând doar o amintire nostalgică în memoria celor care au apucat să se bucure de simplitatea și noblețea lor. Altele însă, încă se luptă cu invazia modernismului și par să mai respire printre clădirile înalte și impunătoare construite în ultimii ani.
Cum s-au pierdut meseriile de altă dată
Turiștii fac poze digitale și arată o curiozitate admirativă pentru bucățile de istorie care pot fi regăsite sporadic printre blocurile din București și chiar pe bulevardele cele mai moderne ale Capitalei. De la unii dintre străini am aflat că preferă străzile anonime din oraș părții moderne și clădirilor fastuoase care pot fi găsite în zonele recent emancipate, tocmai pentru că au rămas nealterate și se străduiesc să identifice o cultură care nu s-a pierdut în ciuda trecerii timpului. Competiția modernismului ce ridică standarde greu de atins pentru oamenii simpli, meseriași de zeci de ani, i-a obligat pe mulți dintre aceștia să își închidă obloanele și în cel mai bun caz, să se reorienteze spre meserii contemporane mai căutate. Ceasornicarii, cizmarii, sifonarii, cei care repară instrumentele muzicale sau păpușile, tocilarii ambulanți, vânzătorii de pește care se plimbau cu căruțele tăbluite prin cartierele vechii Capitale, geamgii, hingherii care umpleau aerul citadin de schelălăitul lipsit de ajutor al animalelor culese de pe străzi… meserii din care oamenii au câștigat, pe vremuri, o bucată de pâine pentru familiile lor, sunt acum în comă sau uitate complet de lume. Majoritatea au dispărut odată cu trăsurile ce traversau Bucureștiul, înlocuite irevocabil de mașinile luxoase de astăzi. Altele încă rezistă având un aer muzeal și antic, care pare să fie tocmai șarmul lor, așteptând și ele să fie înlocuite de vreun sediu de bancă sau vreun supermarket la mare căutare în lumea modernă.
Bucureștiul a fost la început un târg provincial. În zona denumită azi “centrul vechi” s-au format mici mahalale unde locuiau în special meșteșugari. La început, meseriile practicate au fost de origine rurală. Unele (cum ar fi olăritul) au supraviețuit până prin anii ’50 în tîrgul Moșilor.
“Au existat morari (forma circulară a piețelor Unirea și Victoria provine de la modul în care funcționau morile trase de cai), mici așezări sătești ale scorțarilor (fabricanți de cergi), tăbăcarilor, cojocarilor subțiri sau groși, șelarilor și rogojinarilor. Orașul s-a format prin meșteșugurile locale și prin negustorii veniți de pretutindeni care au transformat târgul medieval într-o așezare cosmopolită. Cu veacul al XVII-lea, apar așezări ce aduc noi meșteșugari, cum ar fi postăvarii, apoi, după moda orientală, vin salvaragiii, ceaprazarii. După cum au dictat timpurile, și-au făcut apariția și noile meserii.” Adrian Majuru, istoric
Doctorii cărților
Legătorul de cărți de pe ?ê?£erban Vodă este unul dintre doctorii cărților, așa cum se îngrijeau cărțile pe vremuri, cu responsabilitatea și respectul datorate unei bucăți de cultură. În perioada interbelică, Bucureștiul era plin de astfel de ateliere care ”tratau” cărțile afectate, făcându-le să arate ca noi, aproximativ 50 de legători de carte aveau de lucru zilnic și clienți care nu le trimiteau ca astăzi, lucrări de diplomă, ci cărți ”adevărate” pentru a fi restaurate. Astăzi mai putem găsi cinci astfel de ateliere. În atelierul de legătorie de pe ?ê?£erban Vodă, lucra Haralambie Mitru, un bătrân trecut bine de 80 de ani care ”îngrijea” cu măiestrie cărți în fiecare zi. Nu pleca acasă până ce cartea ruptă nu se schimba la față, “Întâi să-mi placă mie, apoi celorlalți” spune nea Mitru care a fost ucenic ani buni până a ajuns să stăpânească meșteșugul. A încercat să îi transmită bucuria și satisfacția meseriei sale singurului său fiu, care însă nu i-a împărtășit-o, chiar dacă uneori fiul său mai ia câte o comandă, în cea mai mare parte a timpului atelierul stă împânzit de cărți care abia așteaptă să scape de ”boli”. Haralambie Mitru regreta un singur lucru: că îmbătrânise și meseria lui se epuizase, bănuind că fiul său nu va avea aceeași chemare pentru meșteșugul acesta.
“Ani în șir după ce plecam de la serviciu veneam la atelier să-l ajut pe tata și să învăț meșteșugul ăsta. Am înghițit atâta praf fiindcă mă punea tata să rașchetez cărțile, de nu mai știam de mine. Restul făcea el. Nu-mi spunea ce face, mă lăsa să mă uit. Dacă îl întrebam ceva, zicea “Păi, nu vezi?”. Era orgolios și conservator, dar din asta ieșea lucrul bine făcut. Iar faptul ăsta mă ambiționa și mai mult să învăț meseria.” ne spune fiul lui Haralambie. “Când a murit tata m-am dus la Casa Parohială. Eram în bibliotecă și mă uitam la cărțile acelea, câteva mii, toate în coperți bleumarin, lucrate de el. Asta e ceea ce rămâne după noi.”
Printre ceasuri…de 80 de ani
Plimbându-mă prin București, încerc să descopăr urmele ”Micului Paris” de altă dată, cu romantismul și nostalgia lui dar și cu eleganța și libertatea culturală care părea să se poată respira în aer. Pe strada Parâng, din sectorul 1, dau peste o Ceasornicărie cu uși de lemn închise, care pare să mai funcționeze încă, deși clienții care altă dată își reparau ceasurile, acum preferă să cumpere altele noi. Orologiile care au străbătut decenii stau așezate ca niște medalii pe pereții timidului atelier, șoptind experiență și tradiție oricărui client care îi calcă pragul. Toate funcționează și toate arată ora exactă, potrivite la secundă însă, paradoxal, timpul pare să stea în loc între pereții modestei prăvălii. Ceasornicarul, un bătrânel care repară ceasuri din 1932, așteaptă linștit vreun client care să îl facă să se simtă util…îmi spune că în atelier nu mai intrase nimeni de zile întregi. „Lumea nu mai e ca altădată, zice, clipind doi ochi albaștri, nespus de triști. Meseria mea nici nu cred că mai există. O să moară odată cu mine, cu noi, cei care am făcut asta o viață întreagă. Azi mai sunt ucenici ceasornicari? ?ê?£coli? La ce ar trebui? Acum omul aruncă ceasul la gunoi și-și ia altul. E o altă lume. Pe vremea mea totul era altfel și e firesc. Oamenii era mai paroliști, mai cinstiți și chiar fizic mai frumoși.” O tristețe solidară m-a încercat și pe mine când am trecut pragul atelierului urmând ca spre sfârșitul conversației cu bătrânul ceasornicar să mă simt stăpânită de sentimentul lui de regret și resemnare.
”Du-te Leano de rânește, că vine Briceag cu pește”
Asta răsuna în cartierul Bucureștii Noi pe când vânzătorul de pește se plimba cu o căruță căptușită cu tablă în care ținea printre gheață peștele oferit bucureștenilor chiar în fața porții lor, proaspăt și la preț rezonabil astfel încât o mare parte din locuitori deveniseră clienți fideli ai celui care bântuia străzile cu căruța strigând ”du-te Leano de rânește, că vine Briceag cu pește”. Toți îl știau de Briceag și nici nu ar fi fost corect să îl numească altfel, numele potrivindu-se mănușă. Alături de Briceag, Nea Gicu împărțea ziare strigând cât îl țineau puterile titlurile sau numele publicațiilor și așteptând oameni să iasă pe la porți pentru ”a lua informația”. În fiecare cartier bucureștean era, în perioada interbelică, un Nea Gicu.Avea aceași nume de-a lungul și de-a latul Bucureștiului și lumea îl știa de Nea Gicu ziaristul, deși nu avea nici o treabă cu scrisul ziarului, ci doar cu vânzarea lui.
Geamgii
Geamgii încă mai există și vor exista atâta timp cât vor exista și geamuri și mobilier din sticlă însă deși meseria nu este amenințată de lipsa clientelei, este amenințată de lipsa celor care o profesează. Geamgii care știu ce fac sunt puțin și cei mai multi trecuți de prima tinerețe. Își amintesc cu nostalgie cum au început acum zeci de ani și cum au fost ucenici o bucată bună de vreme până să stăpânească meșteșugul de ”sticlar”, așa cum erau numiți. Unii spun povești amuzante despre vechii geamgii care obișnuiau să pună copii de romi să spargă geamuri pentru a avea și ei ce repara…despre meticulozitatea și răbdarea meseriei și cu părere de rău realizează că interesul tinerilor spre acest meșteșug este dureros de limitat.
Blănarii
Ulița Mare a Lipscanilor- strada ce a dar numele zonei Lipscani de astăzi, era cu ceva ani în urmă, împânzită de negustori și isnafuri de meseriași. Ateliere își avea locul pe străzile botezate după meserii astfel în zona de comerț a Capitalei se puteau găsi șelari, blănari și șepcari. Până în 2005, pe strada ?ê?£elari la numărul 17 era un atelier și un magazin de blănărie botezat ”Blănăria Ioan” așa cum își numeau evreii magazinele, după numele lor.
“Numai evreii știau să lucreze blănurile de lux”, îmi spune Ioan Bica, fost blănar. A învățat blănăria de la 16 ani, având un unchi care lucra tot în această breaslă. Câțiva ani afacerea a mers bine. “Pe vremuri, erau în țară crescătorii de vulpi și nurci. Au fost distruse. Acum, gata. Se aduc din afară multe confecții ce imită blana. Sunt ieftine, nu contează calitatea. Apoi, și clima s-a schimbat la noi. Iernile sunt mai scurte și puțin geroase. Iar meseria asta era de sezon”.
După 80 de ani de existență, atelierul și-a tras obloanele și a lăsat loc unei noi afaceri care are succes în zilele noastre: o patiserie și o covrigărie.
?ê?£epcarii
Rareori mai vezi astăzi în Capitală cupluri mergând braț la braț, purtând fiecare o pălărie asortată vestimentației și rare sunt atelierele sau prăvălii cu pălării pentru toate gusturile și pentru toate vârstele. ”Pălăria dă tonul eleganței”, spune nea Nicu, unul dintre puținii pălărieri care își mai cultivă meșteșugul în București. La prăvălia lui Nea Nicu de pe Calea Victoriei, venea când Birlic pus pe glume, când Radu Beligan serios și distins căutând o nouă pălărie care să completeze vreun stil vestimentar. Toate bune și frumoase, până când prăvălia a fost naționalizată și Nea Nicu a fost nevoit să sa reorienteze. S-a angajat la Casa Scânteii ca instalator electric și după trei ani, descoperindu-i-se talentul de pălărier, i s-au dat în gestiune trei ateliere de pălării care se aflau unde este astăzi Magazinul Unirea. Pe vremea comuniștilor, șepcile au luat locul pălăriilor. Când avea nevoie de o șapcă nouă, Dej trimitea comandă prin subalterni – nu venea niciodată el la magazin. “Era pe atunci procuror al României, unul Alexa. Avea un cap mare și rotund că nu aveam calapoade potrivite pentru el”, își amintește nea Nicu.
De la tradiție la modernitate
Pentru a crea idea unicității și a epata prin cultura proprie, un oraș trebuie să genereze puternice senzații contradictorii. Modernismul sfârșește prin a fi monoton, fad și predictibil. Cu cât gama culorilor este mai variată, cu atât scala contrastelor este mai atractivă și mai fascinantă.
Câți oameni își mai cumpără sifoane când au acum apă minerală de diverse brand-uri? Tot cam atâția căți își mai cumpără sau repară pălăriile la ateliere sau îi calcă pragul bătrânului ceasornicar de pe strada Parâng. ?ê?£i totuși puținele colțuri de simplitate tradițională sunt ceea ce străinii apreciază cel mai mult, lăsându-se fascinați de cultura care încă respiră prin porii sufocanți ai emancipării sociale și comerciale. Merg pe bulevardul Magheru și nu pot să nu îmi permit luxul de a închide ochii și a mă plimba cu trăsura imaginației printre blocurile și terasele moderne, încercând să proiectez acum, în secolul XXI, o bucățică din trecutul care trage să moară al Bucureștiului. ?ê?£i parcă văd tradiția și inovația luptându-se pentru a stăpâni draga noastră Capitală și moartea tradiției este iminentă, ca și modificarea ei. Nu mă încearcă regretul, ci nostalgia. Noul este bun, este o poartă spre dezvoltare și spre evoluție. Noul nu trebuie respins, dar amprenta vremurilor de demult, când lumea avea culoare și oamenii erau parcă mai frumoși în simplitatea lor naturală și curată, trezește nostalgia sănătoasă a incursiunii în timp….fie chiar și cu o trăsură a imaginației.
Bucureștiul pare astăzi un mare nobil ajuns la sărăcie, o sărăcie culturală și etică. Un nobil care și-a pierdut rangul dar își păstrează noblețea și distincția de odinioară. Străzile anonime sunt cele mai pline de viață și de culoare, sunt cele care dau senzația că nu știi încotro te îndrepți și totuși acestea sunt străzile pe care nu te vei pierde niciodată.
Cred că nici un scriitor n-a reușit să capteze și să transmită în romanele sale ca Mircea Eliade acest suflet tainic, această vrajă a Bucureștiului. În scrierile lui, inima orașului său bate cu atâta putere, că se transformă într-un alt protagonist al cărții. În opera lui Eliade, Bucureștiul ocupă locul pe care Dublinul îl are în literatura lui Joyce ori Madridul în romanele lui Benito Pérez Galdós. O zonă care mă fascinează este triunghiul delimitat de Moșilor, Magheru și Dacia, unde se află Liceul Spiru Haret, strada Batiștei, Grădina Icoanei. La această intersecție de străzi, orice casă poate fi o poză din romanul ”Huliganii” și fiecare zi poate fi o zi a elevului Mircea Eliade alergând spre liceu. Aici a rămas un spațiu neschimbat, deși îmbogățit cu magazine și saloane de frumusețe noi, se mai poate respira atmosfera eliadiană a ”Nopții de Sânziene”.
Irina Popescu
