Profesorii de altădată

E bine cunoscută excepționala dezvoltare a învățământului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Reforma lui Spiru Haret a reușit să aducă școlile de toate gradele din țara noastră la nivelul celor mai cunoscute din Europa. În triada școală elementară -școală medie – universitate, liceul a avut un rol fundamental formând cultura generală a numărului mare de absolvenți dintre care cei mai străluciți se îndreptau spre studii universitare și doctorate în țară și/sau străinătate. Liceele din capitală (Mihai Viteazu, Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr, Cantemir Vodă, Șincai, Matei Basarab, Sfântul Iosif și altele) alături de vestitele licee din Iași (Liceul Internat, Liceul Național), Craiova, Ploiești, Brașov, Cluj, Constanța, Timișoara și chiar din orașe mai mici (Liceul Laurian din Botoșani) împreună cu Colegiul Militar din Mânăstirea Dealu – Târgoviște – Predeal au dat țării zeci de mii de intelectuali din care s-au alcătuit generații de mari specialiști, cercetători, ofițeri și … profesori ai României.

Calitatea liceelor era direct dependentă de cea a profesorilor, deci se poate spune fără teamă de a greși că nivelul deosebit al școlilor însemna de fapt formarea, selectarea și susținerea dascălilor.

Profesorul de liceu avea, în perioada la care ne referim, un statut de mare prestigiu. Mulți dintre aceștia erau doctori sau doctoranzi, nu puțini aveau studii în străinătate și adesea, dintre profesorii de liceu se selectau viitorii profesori universitari. În cele ce urmează voi prezenta, cu titlu de exemplu și bazându-mă strict pe cazuri bine cunoscute personal, câțiva dintre marii profesori ai Liceului Cantemir Vodă din București, din perioada dinainte de 1948 când regimul comunist a impus dezastruoasa „reformă” a învățământului din România, după model sovietic.

În anul 1935 –  la clasa  I-a, prima oră de matematică. Profesorul se numea Traian Lișcu, cu studii la Sorbona. Era un bărbat de 35 de ani cu o deosebită distincție, poate puțină sobrietate. Lișcu intră în clasă și câteva momente privește zâmbind ușor spre elevii „boboci”.  „Ia să vedem, ce matematică știu elevii mei”. „Să-mi spună unul dintre voi până la cât știe să numere”. Clipe de liniște, după care, unul mai curajos ridică mâna: „știu să număr până la 1000”. „Și eu mai adaug unu răspunde Profesorul amuzat”. Râsete înfundate, și se ridică o altă mână:        eu pot număra până la 10.000”.  „Și eu mai adaug unu” zice Profesorul. Din nou râsete, apoi liniște. „Deci, știm să numărăm până la 10.001” spune Lișcu foarte serios. Undeva, spre fundul clasei se ridică iar o mână: „eu știu să număr până la infinit”. „Cum te cheamă?” îl interpelează Profesorul privindu-l cu mare atenție.  Elevul, intimidat își spune numele, iar Lișcu i se adresează cu neobișnuită blândețe:„tu ai avut dreptate”, dar nu-ți ajunge toată viața să numeri până la infinit. Important e însă că te-ai gândit în felul acesta. Lișcu l-a ținut minte pe micul elev din clasa I-a, până la sfârșitul liceului, și, dacă-mi aduc bine aminte, mai târziu, la Facultatea de Matematică unde devenise profesor. Și nu numai pe el, pe majoritatea elevilor îi cunoștea nu numai după nume ci și după poreclă pe care le-o dădea. Pe „bobocul” pe care l-a remarcat în clasa a I-a Lișcu l-a poreclit „vrăbiorul” fiindcă era nițel ciufulit și se mișca cu repeziciune.

„Vrăbiorul” lui Lișcu a ajuns un strălucit inginer și l-a vizitat pe Profesor până când acesta s-a stins din viață.

Cursurile lui Lișcu la Facultatea de Matematică erau strălucite. Veneau să le asculte, nu numai studenți, ci și unii profesori. El nu vroia să-și publice cursul fiindcă „mai avea ceva de perfecționat”. Când Marele Matematician Octav Onicescu – șeful de Catedră i-a publicat cursul fără voia lui, Lișcu s-a făcut foc.

În remarcabila „Istorie a Matematicii” publicată prin anii  ̓ 60 numele lui Lișcu nu apare. Probabil a fost o scăpare a autorului. Dar Lișcu a fost un mare Profesor. După ani, aceiași clasă la Liceul Cantemir Profesor de Religie e Părintele Vasile Bukunovski. Cu nespusă blândețe, el îndemna elevii să meargă la biserică și să citească Biblia. Era înaintea vacanței de Crăciun și Părintele Bukunovski tocmai vorbise despre minunea Nașterii Domnului și apoi, despre Apostolul Pavel. Însemnătatea Epistolei acestuia către Corinteni în care arată că esența creștinismului constă în trei elemente: credință, dragoste și speranță, iar dintre acestea dragostea e cea mai însemnată. În acel moment Dumi (porecla dată de Lișcu elevului Dumitrescu Constantin cel mai trăznit din clasă) detonează o petardă. Se face liniște, iar severul pedagog Petrescu, care tocmai trecea prin fața clasei, deschide ușa. Se înclină respectuos și se adresează Părintelui Bukunovski ce se afla la catedră:„ Sfinția Voastră, s-a întâmplat ceva?” Preotul privește calm spre elevi și răspunde:„Nu, domnule pedagog, s-a trântit o fereastră din cauza curentului”. Pedagogul mai stă o clipă, apoi se înclină și iese din clasă. Se aude soneria de terminare a orei. Părintele se îndreaptă spre ușă și înainte de a ieși mai spune:„Și nu uitați cele spuse de Apostolul Pavel despre dragoste”. În clasă după câteva clipe câțiva elevi îl apostrofează pe Dumi. Iar Dumi începe să plângă. Așa s-a terminat ultima oră de Religie dinaintea vacanței de Crăciun…

Au mai trecut doi ani iar bobocii au devenit adolescenți. Unii cuminți și studioși, alții mai puțin. Dirigintele clasei e Profesorul de Psihologie Mihai Rațiu. Plăcut la înfățișare și totdeauna elegant.

Într-una din zile, unul dintre elevii buni dar dornic să fie emancipat și independent se întâlnește pe stradă cu Dirigintele. Elevul avea o țigară aprinsă și, la vederea Profesorului, se zăpăcește, aruncă țigara și îl salută respectuos. La prima oră de Dirigenție, la început nu se întâmplă nimic deosebit, dar spre sfârșit, Profesorul Rațiu se adresează celui pe care îl întâlnise fumând: „de când fumezi?” Elevul cu voce tremurândă răspunde că de fapt el nu fumează, a fost un gest nechibzuit. Rațiu se uită lung la elevul palid de emoție. „I-a loc, am să-ți fac o propunere. Și eu fumez dar nu e deloc bine. Hai să luăm împreună o hotărâre importantă: să nu mai fumăm niciodată”. Elevul, în culmea emoției, declară că va respecta hotărârea. N-a mai fumat niciodată în viață, iar nici Profesorul n-a mai fost văzut fumând vreodată.

Încă un an a trecut, iar „bobocii” lui Lișcu sunt acum tinerii care au depășit schimbarea de voce și unii sunt sportivi de performanță, alții dansatori împătimiți, iar câțiva colaborează la reviste literare.

Distinsa Doamnă Elena Vercescu e profesoară de Limba Română. I-a captivat pe majoritatea elevilor prin admirabilele ei expuneri despre literatura română. Spre mijlocul anului de studiu, Doamna Vercescu a organizat un concurs de creație literară, fiecare participant alegând un scriitor român despre care urmează să scrie un eseu de 15-20 de pagini.

Lucrările s-au citit în fața unui „juriu” format din profesori iar câștigătorul (nota 10 cu elogii) a dezvoltat subiectul: „Lirica lui Eminescu”. Educația literară a elevilor a fost extraordinară, iar câțiva au urmat Facultatea de Litere devenind profesori sau critici literari. După mai mulți ani, în timp ce ispășeam la penitenciarul Jilava o detenție politică, l-am cunoscut pe Avocatul Spirescu, fratele Doamnei Vercescu, condamnat la 15 ani de detenție politică. Ne-am împrietenit și, cum era și firesc am discutat mult despre distinsa Domniei sale soră. A avut o bătrânețe tristă, pensionată forțat de comuniști și suferind mult din cauza întemnițării fratelui care a murit în închisoare. O mare profesoară pe care nenorocite căpetenii ale culturii române au îndepărtat-o.

În penultima clasă de liceu, se studia Istoria Universală. La Liceul Cantemir, această disciplină era predată de Profesorul Ionescu Sachelarie. Lecțiile sale erau adevărate conferințe de filosofia istoriei. Prezenta evenimente importante desfășurate de-a lungul secolelor, dar, în special marile personalități ce marcaseră aceste evenimente. Cum era și firesc, în lecțiile sale „Sache” cum îl porecliseră elevii a vorbit pe larg despre marile figuri din „secolul luminilor”. Avea o mare admirație pentru Montesquieu care în „Spiritul Legilor” formulase încă de la începutul secolului al XVIII-lea principiul separării puterilor în stat. „Montesquieu”, spunea Sachelarie, „a exprimat o lege care reprezintă esența democrației și care din păcate nu este respectată nici astăzi complet chiar în țările cu tradiție democratică”. Opinia Profesorului Ionescu Sachelarie despre Voltaire era rezervată fiindcă, ostilitatea acestuia față de creștinism a dus la înfiorătoarele abuzuri ale Revoluției Franceze când, pe timpul „teroarei” au fost asasinați mii de preoți și credincioși catolici. Personajul pe care Sache îl admira cel mai mult era Prințul Wilhelm de Orania-„Taciturnul”, care și-a sacrificat viața pentru libertatea „Țărilor de Jos”.

Director al Liceului Cantemir Vodă până la „reforma” comunistă din 1948, Profesorul Ionescu Sachelarie a fost pensionat forțat și a mai trăit câțiva ani triști în singurătate. Elevii lui nu l-au uitat însă niciodată amintindu-și de admirabilele lui lecții dar și de sfaturile sale privind formarea personalității. „Fii demn, domnule” și nu uita: „Per aspra ad astra” (Pe căi anevoioase – spre stele).

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.