Intitulat sugestiv „Blocați în tranziție?“, raportul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) pentru anul 2013, constituie o analiză deosebit de complexă, privitoare la actuala situație economică internațională. Printre numeroasele aspecte avute în vedere, această analiză conține și o enumerare a celor câteva țări membre UE care, chiar și acum mai sunt încă trase în jos de propriul trecut, ce continuă să le îngreuneze tranziția spre standardele occidentale. Concret, analiza BERD vizează „conjuncturile critice în care aceste state au ratat șansa inițială pentru a stabili democrația deplină și pentru a implementa reforme economice. În cadrul acestui grup, ne-am concentrat pe acele momente declanșate de schimbări politice, în special legate de tranziția de la dictatură la regimuri democrate.“ În această privință, raportul BERD a ales patru exemple de țări care, la un moment dat, și-au ratat anumite oportunități de care au avut parte în anumite momente de o importanță crucială.
Este vorba despre România anului 1996, Slovacia în 1998, Georgia în 2004 și Ucraina în 2005. Concret, în ceea ce privește România, raportul BERD menționează doi „bolovani“ politici care, atârnați de grumazul țării noastre, și-au exercitat, din plin, nefasta lor influență, care ne-a marcat evoluția politico-economică din ultimele două decenii. Primul dintre aceștia este, bineînțeles neo-bolșevicul Ion Ilici Iliescu, cel care, având mâinile pătate de sânge nevinovat, s-a cocoțat la putere pe cadavrele morților de la Revoluția din Decembrie 1989. Acum, la aproape un sfert de veac de la acele evenimente dramatice, raportul BERD pune în evidență o serie de realități deosebit de complexe, pe care noi, cei de aici de acasă, le cunoaștem foarte bine pentru că le-am trăit chiar pe pielea noastră: „După îndepărtarea dictatorului Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, fosta elita comunistă a României, condusă de Ion Iliescu, a reușit să mențină puterea în prima jumătate a anilor 1990. Cu excepția liberalizării prețurilor și a comerțului, reformele pentru trecerea la economia de piață au avansat lent, iar România a rămas în urma în ceea ce privește integrarea la nivel internațional.“
Eșecul Ciorbea
O primă speranță pentru România a existat pe la mijlocul anilor 90, când alegerile din noiembrie 1996 au adus la putere guvernarea CDR și care l-au impus în fotoliul de la Cotroceni pe anemicul președinte Emil Constantinescu. Tot atunci, puterea executivă a fost preluată de guvernul de centru-dreapta, condus de Victor Ciorbea, un guvern susținut, inițial, de o majoritate parlamentară de 60 la sută. Venit pe un val imens de simpatie, și pe votul negativ „anti-Iliescu“ și „anti-ESN“, Guvernul Ciorbea a promis atunci că se va rupe complet de trecutul comunist și mai ales că va lupta împotriva unei corupții care începuse să infesteze o parte din ce în ce mai importantă a societății românești. La începuturile sale, guvernul CDR-ist a pus la cale un program deosebit de ambițios de stabilizare economică și reforme politice, program susținut și de către FMI. Privitor la acea perioadă, raportul BERD menționează că: „După câteva reușite, cum ar fi crearea unei autorități pentru concurență, introducerea convertibilității monedei și accelerarea programului de privatizare, reformele au stagnat. Iar după ce a pierdut sprijinul propriului partid, Premierul Ciorbea a demisionat în 1997.“ După acel prim guvern care s-a ambiționat să se prezinte drept unul deosebit de reformist, au mai existat alte două guverne, tot de centru-dreapta. Ambele au fost la fel de ineficiente dar măcinate atât de ambiții inter-personale care au adus nenumărate conflicte interne. Apoi, peste ei a venit și confruntarea cu „ortacii“ în cadrul „Mineriadei din ianuarie 1999.“ La sfârșit, CDR a mai primit o lovitură de imagine chiar din partea președintelui Emil Constantinescu, cel care, înaintea alegerilor din anul 2000, și-a clamat neputința, recunoscând, hodoronc-tronc, că a fost învins „de sistem“, un sistem fantomatic prin care el înțelegea serviciile secrete. Haosul care a marcat sfârșitul Guvernării CDR-iste l-a adus în prim plan pe psihoticul Corneliu Vadim Tudor care, în turul doi a ajuns să „concureze“ cu fostul bloșevic Ion Iliescu. Speriați de varianta instalării lui CV Tudor în fotoliul prezidențial de la Cotroceni, românii au votat „răul cel mic“: așadar tot pe Ion Iliescu, ales pentru dracu mai știe al câtelea mandat. La pachet cu bătrâna „Cucuvea“ românii l-au primit și pe Adrian Năstase, totul „ambalat“ la un loc cu toți foștii comuniști, năpârliți și revopsiți în democrați. Așadar, aii 1990 și 1996, au fost momentele în care România a ratat drumul spre eficiența occidentală. Deși, aparent, foarte eficientă, Guvernarea Năstase a fost una dintre cele mai corupte, iar în cursul ei s-au pus bazele actualei mafii politico-economice. Mafii care funcționează și acum, susținute politic de guvernarea USL, condusă din umbră de același Ion Iliescu.
Vasile Surcel
