Citeam deunăzi despre o anume depresie post-vacanță pentru care erau date și nelipsitele sfaturi utile pentru a o depăși. Apărută în aceste zile, știrea trimitea și la zilele de sărbătoare prilejuite de Nașterea Mântuitorului și Anul Nou. Cum poate o sărbătoare să ducă la o tristețe atât de paralizantă încât să-ți vină greu a relua munca, oricare ar fi aceasta? Desigur, psihologii pot elabora teorii sofisticate, medicii aidoma, nutriționiștii o vor pune, justificat, pe seama unui regim de viață nesănătos. Fiecare cu dreptatea apreciată din punctul lui de vedere și, totuși, întrebarea nu a primit răspuns și, pe acest drum, nu se întrevede unul clarificator. O umbră se strecoară viclean în suflet la gândul că și vacanțele următoare vor fi asemenea și atunci care e rostul lor? Cu această întrebare ne apropiem de un aspect esențial al crizei actuale, o criză de sens, una de esență spirituală. În zarea acestor sărbători, ale cărui șir se încheie proniator Botezul Domnului și Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul, putem conștientiza pe unde și cum regăsim sensul ce să redea condiției umane o autentică demnitate. Omul contemporan, răpit de interesele unui viitor foarte concret cât mai apropiat, gălăgios în a-și revendica drepturile și uitând că mai sunt și datorii și responsabilități, a pierdut acel simț al măsurii, paradoxal, acum când a inventat tot felul de aparate de măsură cât mai exacte. Altfel spus, a uitat că trebuie să dea cezarului ce este a cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, dând cezarului cu mult peste ce i se cuvine iar lui Dumnezeu doar ceva aduceri aminte. Iată însă că aceste sărbători ne sunt de mult folos pentru a ne aminti vocația noastră autentică, adică chemarea lui Dumnezeu-Iubire care ne așteaptă în orizontul îndelungii Sale răbdări multîngăduitoare. Așa înțelegem Întruparea Fiului lui Dumnezeu, născut aidoma omului, dar cum spunea un Sf. Părinte, dintr-o Fecioară sfântă ca un Dumnezeu; cum pe toate le-a împlinit ca un om al vremii sale și le-a depășit ca un Dumnezeu într-un act ontologic de sfințire a condiției umane, arătând cum vremelnicia vieții se poate deschide spre înveșnicia ei. În neabătutul respect al Legii celei vechi, la treizeci de ani, Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan cel înainte mergător, care văzându-L a mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Pe cruce, Hristos se roagă: „Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!”) I-a fost dăruit de Dumnezeu acestui propovăduitor al pocăinței să vadă cerurile deschizându-se, Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel și glasul Tatălui vestind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!” Atunci, ne întrebăm: De unde motiv de depresie psihică, atunci când afli că Fiul lui Dumnezeu Cel a-toate-făcător se face om din bunăvoirea Tatălui, din voința lui bună. Ne amintim că atunci când Iisus a refuzat să i se spună Bunule Învățător, a motivat: Bun este unul Dumnezeu, iar în Predica de pe munte ne îndeamnă să fim desăvârșiți cum desăvârșit este Dumnezeu. Mai departe, aflăm cum Iisus, ca Fiu al Omului a fost ispitit, dar a biruit ca Fiu al lui Dumnezeu, arătându-ne calea. Dus de Duh în pustie, loc unde vrăjmașul își încearcă puterile dar și unde se arată Dumnezeu, Iisus a fost ispitit de trei ori după ce a postit patruzeci de zile și trei a flămânzit. Mai întâi, diavolul L-a provocat spunând că, dacă e Fiul lui Dumnezeu, să transforme pietrele în pâini. Răspunsul a fost ferm și mereu actual: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Întorcându-ne cu ceva mai înapoi parcă o auzim pe Sf. Fecioară Maria răspunzând îngerului Gabriel: „Fie mie după cuvântul tău”; cuvântul lui Dumnezeu este cel care aduce de la neființă la ființă și la aceasta s-ar cuveni să cugetăm când cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. A urmat cea de a doua încercare, când diavolul, știutor al Legii vechi, ducându-l la Sfânta Cetate, i-a spus să se arunce și, dacă e Fiul lui Dumnezeu, îngerii Domnului îl vor ridica pe brațe ca să nu i se întâmple nimic rău. Răspunsul: „Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”, să nu-l încerci adică, pentru că ar însemna să te consideri tu, om, creație a lui Dumnezeu, una cu Creatorul, despre care psalmistul spunea: „Te voi lăuda, că sunt o făptură așa minunată” și, în altă parte, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău se cuvine slavă, pentru mila Ta și adevărul Tău.” Urmează cea de a treia ispită, când diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte înalt arătându-I toată slava împărățiilor acestei lumi și promițând că i le va da „dacă vei cădea înaintea mea și mi te vei închina”. Răspunsul categoric îl auzim umplând timpul: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui să-i slujești!” Sf. Evanghelist Matei spune că: „Atunci diavolul l-a lăsat; și îngerii s-au apropiat de El și-I slujeau.” În toate aceste ispite, încercări, este vorba de dragostea lui Dumnezeu care respectă darul cel mai de seamă dat omului – libertatea –, știind că nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui mamona. Istoria în toată complexa ei desfășurare ne arată cât de înșelătoare și păgubitoare este slava cea lumească, sfârșind în tristețe și zădărnicie. Oare nu goana după această slavă ne duce la disperare și chiar sinucidere? Aflând că Ioan Botezătorul a fost întemnițat, Iisus a plecat din Nazaret la Capernaum și ne înștiințează Evanghelistul Matei cum „poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”, pentru că Hristos, „Lumina cea adevărată” este biruitorul întunericului neștiinței și al morții. Propovăduirea Mântuitorului începe cu cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”, cuvinte de legătură între cele două Testamente. Pentru mulți, astăzi, pocăința este un cuvânt sărăcit semantic, deși toate câte ni se întâmplă ne îndeamnă a ne examina conștiința într-o neabătută raportare la Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare spunea că „acela se pocăiește cu adevărat care poate zice cu David: Nedreptatea o urăsc și o disprețuiesc iar Legea Ta o iubesc.” În rugăciunea sa, care încheie Vechiul Testament, Manase recunoștea că a „greșit mai mult decât nisipul mării”. Continua, „Strâns sunt eu cu multe cătușe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și rău am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus uriciuni și am înmulțit smintelile.” Și ruga fierbinte, care i-a și fost ascultată: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ…Și Te voi preaslăvi în toate zilele mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor.” Din egolatria în care s-a închis ca într-un mormânt, omul nu poate ieși decât cu ajutorul Creatorului său. Cât despre împărăția lui Dumnezeu, Sf. Ap. Pavel spune, spre luare aminte, că „nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Acesta este sensul sărbătorii și nu e vreun motiv de tristețe sau disperare, ci bucuria unui început bun. Altfel, ni s-ar putea întâmpla ca în povestea cu tânărul dornic de înțelepciune care, căutând piatra filosofală, s-a încins cu un lanț de fier pe care încerca toate pietrele întâlnite în cale. După un timp, văzând că minunea transformării fierului în aur nu s-a petrecut, încerca pietrele ca într-o uitare, fără a lua aminte la ce se petrece. Într-un târziu, niște copii, râzând de el, spuneau: „Ia uite la bătrânul acesta nebun, are o cingătoare de aur.” Ce să facă? A pornit-o înapoi cu speranța vană că va descoperi piatra filosofală. Cât de departe de creștini este o asemenea pildă și „bucuria în Duhul Sfânt” ne reîmprospătează puterea de a-L urma lui Hristos, împărtășind încredințarea Sf. Ap. Pavel: „Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” Așa fiind, dragostea față de Dumnezeu și față de semeni merg împreună spre o comuniune binecuvântată, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să iubim creația Lui și nici să iubim semenul fără a-L iubi pe Creatorul. Și vom spune cu Vasile Voiculescu că putem fi „contemporani cu Dumnezeu”.
