Seara în care Revoluția a ucis Comedia. Moartea lui Horia Căciulescu

Sfârșitul lunii decembrie 1989: zile și nopți cumplite în cursul cărora Bucureștiul s-a aflat sub asediu. Pe 21 și 22, moartea și-a făcut de cap, adusă de forțele de represiune asmuțite de Ceaușescu asupra propriului său popor. Apoi, din seara de 22 decembrie, la scurt timp după ce l-a acuzat pe „nea Nicu” că a „întinat nobilele idealuri ale socialismului”, Iliescu ne-a povestit, în direct de pe micile ecrane, că suntem atacați de către ,,teroriști super-instruiți, care trag din toate pozițiile’’. Vorbe meșteșugite care, spuse pe un ton isteric, au aruncat  țara în haos. Civilii, fie ei instruiți ori fără o zi de armată au primit, de-a valma, arme de foc. Iar Armata, care cu doar câteva ore înainte trăsese din plin în protestatarii din toată țara a trecut brusc „de parte poporului și a Revoluției”. Ce a însemnat asta? Concret, aici în Capitală, a scos artileria grea pe străzile orașului iar tacurile, puse sub comanda unor unor ofițerași mărunți în grad, au deschis focul care pe unde le-a trecut prin cap și au tras exact ca la război. Alți ofițeri, le fel de bezmetici, s-au împrăștiat și ei prin zonele centrale unde, convinși că luptă cu spor împotriva acelorași inexistenți teroriști, au tras în tot ce mișca. Sau în tot ceea ce prostia, haosul, alcoolul și sămânța de isterie aruncată peste noi toți de Iliescu, i-a făcut să creadă că ar fi ,,teroriști’’. Iar lupta cu fantomele diversiunilor lansate de pe micile ecrane s-a dovedit a fi cumplită, cu scene terifiante: masacrul de la Otopeni, linșarea echipei de USLA-și condusă de colonelul Gheorghe Trosca, plus alte zeci și sute, de fapt peste o mie, de morți care, mai puțin celebri fiind, n-au apucat să intre în atenția publicului și nici în paginile ziarelor. Ei sunt acum martirii Revoluției și tot ceea ce le-a rămas, este un mormânt sub o lespede de marmură, în Cimitirul Erolilor Revoluției. Unul dintre eroii-martiri este, pe nedrept uitatul acum, Horia Căciulescu, comediantul de care puțină lume își mai amintește. Cândva, a fost un răsfățat al teatrelor de revistă și comedie, coleg de generație cu Puiu Călinescu. ?ê?£i poate că glumele sale ne-ar fi încântat și după 1990, când fragila noastră democrație i-ar fi dat curajul să-și dezlege limba și umorul cu mult mai mult decât și-a permis pe vremea ,,Odiosului și a Sinistrei”. Nu a fost să fie așa. Pe 24 decembrie 1989, la două zile după fuga lui Ceaușescu, și cu o zi înainte de execuția de la Tîrgoviște, niște militari imbecilizați de isteria  teroriștilor, nu au avut nimic mai bun de făcut decât să deschidă focul asupra unei Dacii, pe care au ciuruit-o. Soarta a făcut ca în acea mașină să se afle Horia Căciulescu.

Isteria generalizată

Lansată de Ion Iliescu, psihoza „teroriștilor” a fost întreținută zile și nopți la rând de posturile de radio și mai ales de Televiziunea devenită, peste noapte, extrem de ‚’’Liberă’’. Exectuând ordinele încă nu se știe cui, crainicii ne-au bombardat, non-stop, cu tot soiul de povești care mai de care mai halucinante. Primele zvonuri au fost cele despre apa otrăvită, barajele aruncare în aer, rezervele de sânge transfuzabil compromise și, bineânțeles despre „teroriștii” de toate națiile și de toate culorile. Apoi au apărut alte bazaconii pe care acum am râde cu lacrimi dacă ni le-ar mai îndruga cineva, fie și de pe micile ecrane: babe-teroriste care umblau prin oraș cu pistoalele ascunse în colivele pe care le duceau la biserică, indivizi prinși datorită faptului că mergeau mai ciudat din cauză că umblau cu pistolele ascunse în pantofi, popi care ar fi deschis focul din turlele bisericilor la care slujeau. Într-un interviu acordat mult mai târziu, actorul Alexandru Arșinel a povestit una și mai boacănă: atunci, în decembrie 89, ajuns la Radio, a trebuit să dezmintă public un zvon care începuse să circule prin Capitală. Un zvon care spunea, nici mai mult, nici mai puțin, că Stela Popescu este teroristă și umblă prin București cu un Trabant din care mitraliază lumea de pe stradă.

„Einstein cu fizica, eu cu fizicul”

Puțini mai sunt cei care își amintesc, acum, de Horia Căciulescu. Născut în 1922, era coleg de generație cu Puiu Călinescu, alt mare comic al nostru care, deși era mai mare cu doi ani, a avut parte de o viață mai lungă. Toate aparițiile scenice ale lui Căciulescu au fost în roluri de comedie. O singură dată a jucat într-o dramă: drama propriei sale vieți. Unicul său rol tragic a durat însă câțiva ani: ani cumpliți pe care, arestat din motive politice fiind, i-a petrecut la sinistrul Canal. Căciulescu, cel pe care îl cunoșteam noi, era un om slăbuț, la cărui chip ar fi putut fi considerat ascetic. Ar fi putut dar nu era așa. Niște sprâncene imense, care-i acopereau ca o streașină ochii ghiduși, împreună cu trupul filoform ca o grisină stâreau hohote de râs înainte chiar ca el să fi apucat să rostească vreun cuvânt. Se spune că un umorist adevărat este cel care, înainte de a-i lua în râs pe celialți, are puterea de a se ironiza mai întît pe el însuși. Căciulescu le-a făcut din plin pe amândouă. Vorbind despre sine însuși, n-avea nici o problemă să recunoască, în hohotele de râs ale publicului, că este „solid ca un biscuit privit din profil”. Iar într-o șarjă amicală în care părea că polemizează cu prietenul său, corpolentul Mircea Crișan, tot el s-a lăudat cândva cu trupul său: „Ați auzit vreodată un îndrăgostit spunându-i iubitei dragă tu ești grăsiciunea mea? Nu, toți spun dragă, tu ești slăbiucunea mea. Păi vedeți? Fiecare cu ce are: Einstein cu fizica, eu cu fizicul”. Toate astea s-au încheiat însă brusc sub o rafală ucigașă. Ca un presentiment al vremurilor cumplite care aveau să urmeze, atunci, în seara de 24 decembrie 1989, Revoluția a ucis Comedia.

Haosul ucigaș

Lansate mai ales de pe ecranele televizoarelor, che­mările disperate la lupta cu „teroriștii” au aruncat atât Bucureștiul, cât și restul țării, într-un haos de nedescris. Aduse de prin toată țara, dar lipsite de o comandă unică, forțele militare din cele mai diverse specializări, conduse de tot soiul de idioți cu pretenții de mari comandanți de oști, s-au înghesuit peste tot până ce au ajuns, efectiv, să se calce pe călcâie și să se împuște unii pe alții. Plasați în tot soiul de așa zise „dispozitive de luptă”, aceiași militari care executaseră ordinele ucigașe ale lui Ceaușescu și ale camarilei lui se dădeau peste cap să-și dovedească zelul atiterorist. Astfel, în centrul Capitalei, doar în zona Palatului Telefoanelor au acționat peste patru sute de militari veniți de peste tot, de la spilcuiții Regimentului de Gardă, la soldați ai Trupelor de Securitate. Toți susținuți de tancuri, TAB-uri și transportoare amfibii. Se spune că nu Moartea este cea care ne caută pe noi ci că, atunci cînd ne vine ceasul, noi suntem cei care plecăm grăbiți la întâlnirea cu Ea.  Ei bine, exact în acel furnicar bezmetic și-a găsti Horia Călinescu se ducă în seara de 24 decembrie 1989.

A crezut prea devreme în libertate

De atunci și până în ziua de azi, procurorii au tot promis că vor ancheta și elucida „misterele Revoluției”. S-au scremut, au aclătuit dosare, au audiat de-a valma, victime, martori, militari și civili, toți posibili inculpați. Dar până la urmă au reușit să producă doar un lung șir de decizii de neâncepere a urmăririi penale (celebrele NUP-uri). În ceea ce privește Revoluția din București, anchetatorii au deschis, încă din ianuarie 1990, un dosar imens, cu peste o sută de volume, înregistrat sub numărul 97/P/1990. Dosar la care au muncit ani la rând, justificându-și astfel salariile generoase pe care le-au primit. Evident că nici de astă dată nu s-a descoperit vreun vinovat. Tot ce a rămas din munca lor sunt relatările martorilor care descriu aproape pas cu pas, dramaticele evenimente din Decembrie 1989. Inclusiv a celor legate de moartea lui Horia Căciulescu. Ce aflăm de acolo? Că în seara de 24 decembrie actorul a plecat, cu Dacia personală, la Palatul Telefoanelor, de unde voia să vorbească cu cineva din străinătate. El era la volan iar în mașină se mai aflau, pe locurile din spate, două tinere cunoștiințe, surorile Milica și Vica Gavriliuc. Ajuns pe strada Constantin Mille, actorul s-a trezit în fața unei formațiuni de soldați,  infanteriști comandați de lt.maj. Emil Pană, de la UM 01395 București. În plus, zona era ținută sub control de mai multe TAB-uri. Mai mult decât atât, carosabilul străzii era blocat de o betonieră, târâtă acolo chiar de militari din „dispozitiv”. În declarația sa, dată în calitate de martor, lt.maj. Emil Pană le-a povestit procurorilor cam tot ceea ce a făcut el la Revoluție. Atunci, în decembrie 1989, avea gradul de locotenent major, și era comandant de companie la UM 01305. La anchetă a declarat că, pe 21 decembrie 1989, era dislocat în zona fostului C.C al PCR. Apoi, a mai spus că tot el a condus cordoanele de baraj de la Scala dar și că a tras cu un aruncător de grenade în Palatul Telefoanelor. Datorită lui, acolo au murit și doi militari de la alte unități, militari trimiși,  culmea, tot ca să lupte cu „teroriștii”. Privitor la moartea lui Căciulescu, ofițerul Emil Pană a relatat: „Precizez că acesta nu a oprit la primul baraj aflat mai sus de noi, iar când a ajuns cu autoturismul în zona noastră s-au efectuat somații de către militarii mei, care se aflau sub transportoare și care i-au cerut să oprească, dar actorul nu a înțeles somația, continuandu-și drumul. Am dat ordin să se tragă, iar un  soldat a tras în șofer în zona capului. După ce actorul a fost împușcat s-au efectuat somații de ieșire a celor două femei din autoturism, dar ele n-au coborât imadiat. Abia după un timp s-a deschis o portieră, s-a coborat un picior, după care soldații au tras, o femeie s-a retras, s-a deschis și cealaltă ușă, dar a doua femeie fiind împușcată în fund s-a retras.”Așadar imbecilul de ofițer știa că la volanul mașinii se afla cunoscutul actor Horia Căciulescu. Dar asta nu l-a interesat și a ordonat deschiderea focului. Desigur că nici prin cap nu i-a trecut că femeile n-au ieșit imediat din mașină pentru că erau și ele rănite. Dar putem să bănuim cât s-o fi hlizit el văzând că au împușcat-o pe cealaltă, exact în fund. De fapt, focul asupra mașinii a fost executat de către doi militari în termen: fruntașul Ionel Silea și soldatul Petre Ghiță. Audiați ăi ei, soldații au afirmat că înainte de a trage, l-au somat regulamentar pe conducătorul mașinii, dar este foarte probabil ca din cauza zgomotului infernal din zonă, somațiile lor să nu fi fost auzite. Expresia „au tras în zona capului” este doar un eufemism. De fapt gloanțele au spulberat, pur și simplu, capul actorului. Astfel se face că el nu a putut fi recunoscut decât pe 27 decembrie, dată menționată și pe actul său de deces. De atunci au trecut deja 22 de ani. Foarte puțini au fost cei care au apucat să plătească pentru morții Revoluției. Iar foarte mulți dintre militarii bezmetici care au tras și înainte și după 22 decembrie 1989, în loc să înfunde pușcăria au fost avansați, peste noapte, la grade și funcții pe care, în condiții normale, nici măcar nu le-ar fi visat.

Petre Roman în străinătate: „Teroriștii au fost o diversiune!”
Recent, jurnaliștii de la EVZ au publicat mărturia unui martor al revoluție pe numele său, Cornel Mihalache, care povestește că fostul premier, Petre Roman, a declarat în repetate rânduri în turneele sale de prin afară că așa-zișii teroriști au fost doar o diversiune pusă la cale de emanații acelor vremuri în frunte cu Ion Iliescu. „De la Petre Roman am chiar scris: „În realitate (acțiunile teroriste) au fost o diversiune pusă în mișcare de conducători ai armatei confruntați cu acuzații dure asupra participării armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare“, declarat personajul amintit.(D.S.)   

Vasile Surcel