În ziua de 14 octombrie 1641 când moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, aduse din Constantinopol, erau așezate cu mare cinste de domnitorul Vasile Lupu în Biserica Sf. Trei Ierarhi din Iași, ctitoria sa. Domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir scria despre acest dar cu care am fost învredniciți de Dumnezeu: „Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnului Moldovei, Vasile, să strămute sfintele moaște din biserica patriarhească a Constantinopolului și le-a câștigat acestora pentru cele înalte și multe binefaceri și slujbe făcute Bisericii celei mari, că a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște. Iar toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi a Bisericii Trei Ierarhi.“ Astăzi, este știut, sfintele moaște ale odihnesc la Biserica Mitropoliei din Iași, unde mii și mii de credincioși vin să o cinstească în toată vremea dar mai cu seamă în ziua când se prăznuiește Sf. Cuvioasă Parascheva, cea atât de grabnic folositoare. Simplitatea sfioasă a acestor cuvinte învăluie nespus de multe binefaceri, știute și neștiute, pe care Dumnezeu ni le dăruiește prin rugăciunile celei ce este neostoită pildă a bunei cucernicii.
Scria Sf. Ap. Pavel că toate ne sunt îngăduite dar nu toate ne sunt de folos și Cuvioasa Parascheva ne este de ajutor îndeosebi prin pilda vieții, anume alegând ceea ce este cel mai folositor – s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și L-a urmat lui Hristos. S-a născut în Epivata prin veacul al XI într-o familie de creștini înstăriți, crescută în duhul iubirii de Dumnezeu și împlinind toată rânduiala Bisericii. Copila și-a întrecut părinții și tradiția spune că, nu odată, se dezbrăca de haine ei frumoase pentru a le da sărmanilor, neascultând mustrările părinților, o neascultare ce s-a arătat a fi sfântă. Odată, dându-și crucea de aur, a răspuns mustrării: „Dumnezeu ne-a învățat să fim milostivi“. Sufletul de copil primise cu întreaga-i curățenie îndemnul lui Hristos: „Fiți milostivi, cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este“. Expresie a iubirii lui Dumnezeu, milostivirea duce la una dintre fericiri, cu numeroase forme de manifestare și în toate se face simțită binecuvântarea lui Dumnezeu. Scria Sf. Ioan Gură de Aur că milostivirea „izbăvește de slava deșartă, repauzează sufletele, sfințește mâinile și cugetul îl liniștește și filozofie te învață și mai cu bunăvoință te face.“ Mai precis, smerenia nu înseamnă a repeta mecanic că ești păcătos, ci „când cineva știe că a făcut fapte bune și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine“, socotindu-se „slugă netrebnică“ pentru că pe toate le-a primit de la Dumnezeu. Urmând lui Hristos Cuvioasa Parascheva ne arată cum sporul în smerenie e unul în virtute, adică în puterea dobândită în împreună lucrarea cu Dumnezeu.
Smerenia – maica tuturor virtuților
Într-un fel, smerenia este cea mai bună dintre faptele pe care omul le poate face, Însuși Hristos smerindu-se pe sine spre a elibera pe omul cel căzut de toate urmările răului și a-l îndreptăți să spună lui Dumnezeu „cu îndrăzneală fără de osândă“, Tată. Încă din copilărie, Cuvioasa Parascheva a urmat chemarea: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. Împreună cu fratele ei a vândut averea moștenită de la părinți, a împărțit-o săracilor și s-a retras într-o mănăstire din preajma Constantinopolului.
A biruit ispitele, nu puține, încercările meșteșugite ale ucigătorului de suflete și a făcut-o cu post și rugăciune. Părintele Arsenie Boca învață că în timp ce postul curăță trupul, rugăciunea curăță mintea; împreună duc la smerenie pentru că răul nu poate fi învins decât în numele și în ascultarea slujitoare a lui Dumnezeu. Mai aflăm că „pe când mândria este moartea virtuții și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților“. Între ele, răbdarea, „stăruință neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut“, după o definiție dată de Diadoh al Foticeii. Răbdarea este o cale spre mântuire, un alt chip al smereniei care îl pregătește omul să îndure necazurile înaintea venirii lor și s-o facă cu inimă bună. Scria Sf. Ap. Pavel că „suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare și încercarea nădejdea care nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.“
Pentru asta Cuvioasa Parascheva și-a făcut din Biserică o casă a sufletului ei râvnitor întru Hristos și din suflet o Biserică unde cu inimă jertfelnică slujea iubirii lui Dumnezeu. Cam până la 25 de ani a petrecut prin mănăstiri, cu rugăciune, post și fapte bune, când un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă în satul său, „că acolo se cuvine să-ți dai trupul“. A făcut ascultare și a trăit pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde, la 27 de ani, și-a dat sufletul Domnului în liniște și pace. Anii au trecut acoperind cu uitare viața Cuvioasei, care a așteptat îndelung până când Domnul a descoperit-o spre luare aminte, învățând până unde răbdarea e virtute și unde lunecă pe nesimțite în contrariul ei. Un lunecuș periculos este lenea, așteptarea nelucrătoare ce deschide larg porțile corupției. Răbdarea își mai pierde puterea îndumnezeitoare atunci când e folosită ca învoire la păcat, care, mai devreme sau mai târziu, este repetat și înmulțit. Pilduitor, îndelunga răbdare a Cuvioasei s-a sfârșit când alături a fost îngropat un făcător de rele și într-o noapte s-a înfățișat unor bărbați drepți cerându-le să o îndepărteze de acela care era plin de miasmele păcatelor. Cei doi au urmat cuvântul și au găsit trupul Cuvioasei Parascheva pe care timpul l-a făcut izvorâtor mir bine mirositor și vindecător. L-au așezat cu pioșenie în biserica din Epivata, de unde au fost duse la Târnovo, apoi la Belgrad și la Constantinopol. Din voia lui Dumnezeu a venit pe pământul nostru și a rămas mereu neîncetat folositoare celor care o cheamă cu credință râvnind a fi vrednici de sfinția ei. De atunci, Cuvioasa Parascheva este „luminătoarea Moldovei“ și tot de atunci evlavia specială pentru ea este nestinsă ca o taină ce nu se descoperă celor care nu pot înțelege cum Dumnezeu lucrează prin sfinții săi.
Luminătoarea Moldovei
Pe 14 octombrie, mii și mii de pelerini se îndreaptă spre Iași să aducă prinos de cinstire Cuvioasei Paraschiva, se roagă ei pentru toate câte le sunt de trebuință pentru viața de acum și, mai ales, pentru a ne ajuta să pregătim un loc în lumina cea neînserată a iubirii divine. „Povățuitoare a obștii“, Sf. Paraschiva ne împărtășește din izvorul nesecat al tainei cuviinței, cuvânt drag celor din vechime și aproape uitat astăzi. Deretecându-ne sufletele, vom afla această taină în „măsură“, cea care dă fiecăruia rost și aduce împlinire. Dacă e adevărat că omul este măsura tuturor lucrurilor, atunci mai adevărat este că măsura omului este Dumnezeu, cel care l-a făcut cu mâinile Sale și l-a împodobit cu chipul Său. Întreba David: „Ce este omul că-ți amintești de el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrurile mâinilor tale, toate le-ai supus sub picioarele lui“. Măsura dată de om, sub semnul cantității este amăgitoare, lesne vulnerabilă și cel mai ades rătăcitoare, în timp ce măsura dată de Dumnezeu prin poruncile sale este eliberatoare. Căzuți în clipă, obsedați de propriul sine făcut măsură suverană, uităm că singur omul nu se poate elibera și că anume Hristos s-a înomenit, ca fiecare să se poată îndumnezei și pe acest drum ne cheamă să-L urmăm, cum a făcut-o în felul ei Sf. Parascheva. Ea a făcut din cuviință un fel de a fi și îndeamnă ca astfel să umblăm prin cele ale zilelor, neuitând o clipă că toate câte le facem, le facem înaintea lui Dumnezeu, Cel care vrea ca „tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară“. Cuviința este taina ce dă lumină chipului și dăinuire numelui celor care o urmează, măsurându-și zilele după împlinirea poruncilor divine îndeosebi a poruncii celei noi: „Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi“, adică în dorul de nestins al îndumnezeirii. Apoi, prea bine știm, celelalte se vor adăuga nouă. Când ne este greu, și adesea ne este, să ne amintim că mai întâi Dumnezeu este, cum se ruga Manase, „îndelung răbdător și mult milostiv“. Așa fiind, să cerem Sf. Cuvioase Parascheva să ne ajute a fi vrednici de sfinția cuviinței sale și împreună lucrătoare pe acest pământ, cel din care suntem făcuți și pe care umblăm, pământul ce ne-a fost dăruit spre sfințire.
Elena Solunca Moise
