Cinstim astăzi pe Sf. Mare Mucenic Haralambie, episcop al cetății Magnezia din Asia Mică, cel mai bătrân dintre mucenici, și s-o facem cu credința și dragostea cu care el l-a mărturisit pe Hristos ca speranța noastră să prindă putere. Se spune că numele de Haralambie a apărut odată cu creștinismul și este format din împreunarea a două cuvinte: hará, bucurie, entuziasm, și lámpo, a lumina, a străluci. Sf. Haralambie și-a făcut din nume un destin, un model pentru ceea înseamnă nu doar a te numi, ci a fi cu adevărat creștin. Împreună, lumină și bucurie este viața celui care l-a propovăduit pe Iisus Hristos cu cuvântul și cu fapta, cu credință tare, iubire deplină și speranță neclintită, „murind lumii și viețuind în Hristos“. Atunci, unde e bucuria și unde lumina se poate întreba omul contemporan, trăind în orizontul în care totul pare a fi, vorba Eclesiastului, „deșertăciune“. Se ruga Psalmistul: „Înțelepțește-mă și voi fi viu“, presimțind taina luminii îngemănată cu bucuria în zarea vieții veșnice, care este, cum citim în Rugăciunea Mântuitorului, „Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.“ Întocmai a făcut Sf. Haralambie și, prin cei 113 ani câți a viețuit, chipul cel din afară s-a trecut iar cel interior s-a înnoit până la înveșnicire, împărtășind fericirea celor care au fost prigoniți pentru Hristos, după cuvântul Său: „Fericiți veți fi când din pricina Mea vă vor prigoni și mințind vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.“ La aceasta se referea Sf. Haralambie când spunea chinuitorilor: „Vă mulțumesc, fraților, că strunjind trupul meu cel vechi și bătrân, m-ați reînnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferințelor lui Hristos.“
Semnificativ este faptul că despre viața Sf. Mare Mucenic Haralambie, deși îndelungată, se știu destul de puține, dar evlavia pentru el este mare, pe măsura ajutorului pe care îl dăruiește și astăzi celor care se roagă întru credință. Ca episcop al Magneziei, Sf. Haralambie a propovăduit credința creștină cu „râvnă și pricepere“, „cu timp și peste timp“, arătând celor ce „stăteau în întunericul și umbra morții“, Lumina cea adevărată „care luminează și sfințește pe tot omul ce vine în lume“.Cuvântul lui avea puterea credinței drepte, care vindecă și mântuiește; vindecă de boală și eliberează omul de tot răul care îi încătușează bucuria vieții, darul cel mai de preț de la Dumnezeu. Este darul cel mai de preț pentru tot înseamnă ceea ce înseamnă a viețui și mai ales pentru că, prin toate, ne poartă de la vremelnicie la veșnicie. Faptele sale aveau temeiul iubirii de Dumnezeu și de oameni, singura „cea care nu cade niciodată“. Explică Sf. Ap. Pavel: „Iubirea rabdă îndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufește, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviință; nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le bucură, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă, iubirea niciodată nu trece.“ Viața Sf. Mare Mucenic Haralambie este pilduitoare pentru împreuna manifestare a iubirii de Dumnezeu și de oameni. De-ar fi doar iubire de Dumnezeu, atunci repede s-ar putea converti în idol, fapt pe care, după un Sfânt Părinte, nu-l dorește. Iubire pentru oameni de-ar fi numai, ar pluti în sferele cine știe cărei filosofii sau, prea bine, iubirea pentru unii ar fi indiferență sau chiar ură pentru alții. Împreună doar iubirea de Dumnezeu și de oameni „nu cade niciodată“, cum suntem îndemnați în Sf. Liturghie: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea ce de o ființă și nedespărțită.“
Rugăciunea – „maica faptelor bune“
O astfel de viață a dus Sf. Haralambie și Domnul i-a dat ani mulți și bogați în fapte bune, care ar fi rămas poate neștiute, cum sunt a atâtor sfinți uitați de oameni dar apropiați ai lui Dumnezeu. În Acatistul ce îi este dedicat, citim că a fost „un luminător al cugetelor“ luptând împotriva idolilor, propovăduind Adevărul, făcând minuni atunci ca și astăzi. I-a fost dat ca toate faptele cele bune, roade al credinței adevărate, să fi încununate întru sublimul morții mărturisitoare de Hristos. Era prin anul 202, pe vremea împăratului Septimiu Sever, când se pornise o nouă prigoană împotriva creștinilor și, cum era cunoscut pentru râvna sa creștinească și roadele ei, proconsulul Luchian al Magnezei a ordonat să fie arestat și obligat să se închine idolilor. Dar cum se putea lepăda de Hristos Sfântul care se lepădase de sine spre a-L urma pe Hristos, „Calea, Adevărul și Viața“, lăsând pe răbojul timpului însemnele sfințeniei sale? Au urmat alte și alte chinuri îndurate cu răbdare nestrămutată, pe care văzând-o, doi dintre soldați, Porfirie și Vaptos, au crezut în Hristos și au plătit cu capul mărturisirea credinței lor. Setos de răzbunare, Luchie a întețit torturile, lovindu-l cu brutalitate și, minune, mâinile i-au căzut ca lovite de sabia cu care ordonase decapitarea celor doi ostași mărturisitori. Mâniindu-se mai tare, l-a scuipat și deîndată gura i s-a dus la ceafă. Speriat, torționarul l-a rugat pe Sfânt să-l salveze, și iubitorul de Dumnezeu și oameni s-a milostivit, Domnul i-a împlinit ruga, căci Dumnezeu îi ascultă pe cei drepți. Și mulți dintre privitori au cerut să fie botezați în Hristos, între ei însuși Luchie.
Guvernatorul i-a spus toate cele întâmplate împăratului, Septimiu Sever, care a poruncit ca Sfântul să fie adus în Antiohia, unde se găsea atunci și a început seria altor torturi și înjosiri, prin care, ocrotit de Dumnezeu, Sfântul a trecut nevătămat. Nesățios, împăratul a cerut alte semne și minuni și Sf. Haralambie, prin rugăciune, le-a făcut – între ele înviind un tânăr și izgonind diavolul dintr-un om pe care îl chinuia de 35 de ani. Văzând acest fel de a-L propovădui pe Hristos, mulți au trecut la creștinism, între ei, Galinia, fiica împăratului. Împăratul a cerut mai multe minuni, care l-au înspăimântat și în cele din urmă a ordonat să i se taie capul cu sabia. Tradiția spune că atunci Sf. Haralambie s-a rugat și cerurile deschizându-se l-a văzut pe Hristos înconjurat de îngerii Săi. A mai cerut Sfântul ca acel loc să fie apărat de foamete și de boli, să fie rodnic în toate și să aducă pace și mântuire celor care îl vor locui. Apoi, Domnul L-a chemat la El înainte ca sentința să fie îndeplinită și Galinia a luat trupul și l-a îngropat cum se cuvenea unui martir. Acestea sunt, pe scurt, faptele prin care Sf. Haralambie, râvnitor ca odinioară Sf. Ilie, a împlinit primele versete din rugăciunea Tatăl Nostru: „Sfințească-se numele Tău; Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ“.
Mulțimea minunilor a sporit și după plecarea sa la Domnul, al cărui nume îl sfințește pe pământ și despre ele aflăm în ceea ce Romulus Vulcănescu numea „folclorul religios“. Era invocat cel mai adesea în epidemiile de ciumă, cum a fost vestita ciumă a lui Caragea Vodă, ca și la orice boală sau necaz. Astăzi, amețiți de noul drog al informațiilor, nu odată năucitoare, ne e mai convenabil să spunem că toate sunt povești… Sunt și azi închinători la idoli, sunt boli neiertătoare iar ura ca un virus ucigător face ravagii. Discutăm despre toate și cu oricine, uităm însă lucrul cel mai important: dialogul cu Dumnezeu, rugăciunea „maica faptelor bune“ prin care putem fi împreună lucrători cu El. Îngăduit să ne fie ca, cinstindu-l azi pe Sf. Haralambie, să luam aminte la importanța rugăciunii, pentru că, învață un sfânt părinte, „dragostea de Dumnezeu și de aproape nu vine în sufletul nostru decât pe calea rugăciunii“, „vârful teologiei“. De la Sf. Haralambie învățăm puterea de neegalat a rugăciunii chiar și pentru vrăjmași, când iubirea de Dumnezeu și semeni face posibilă topirea oricărui resentiment și aduce pacea. E folositor să deosebim însă între a citi o rugăciune sau chiar a o rosti în gând ori cu voce tare și a te ruga, a deschide ușa sufletului la care așteaptă Mult-iubitorul de oameni Hristos. Curățată prin post și sporită prin fapte bune, rugăciunea este ascultată de Dumnezeu, „care vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară“ și să-i cerem „Facă-se voia Ta“, voie care se face și prin cel al cărui credință își are temei pe piatra pocăinței și sporește în putere prin lucrarea faptelor bune. Și sfatul Sf. Grigorie de Nazianz: binele nu e bine, dacă nu e făcut bine.
Elena Solunca Moise
