Închinată Sf. Mare Mucenic Haralambie, sărbătoarea de astăzi ne este de folos spre o mai bună înțelegere a evoluției omului ca homo sapiens și a ravagiilor secularizării care cu mijloace mereu mai perfide tinde să-l transforme într-un zombi trăind într-o mare „fermă a animalelor“. Iată, acum lumea pare că nu are nevoie de modele (sunt oare depășite?), mulțumindu-se cu cele prea trecătoare VIP-uri pe care fanii le imită necondiționat, renunțând de bună voie la propria personalitate. Modelul autentic este cel care îndeamnă să-l privești spre a fi tu însuți și ajută să pornești pe un drum pe care descoperirea propriului eu este și afirmare. Sfântul este mai mult – este o pildă și, deodată, o putere ce, primită cu recunoștință, este de folos spre înălțarea spirituală, arătând în ce fel anume „trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor“ și cum este posibil ca „în timp ce chipul cel de dinafară se trece, cel din interior se înnoiește“. Sfinții ne sunt alături și mijlocesc rugăciunile noastre către Dumnezeu într-o ascensiune neîntreruptă pe care comunicarea se face comuniune întemeiată pe întreirea valorică – iubirea, credința și nădejdea. Sf. Mare Mucenic Haralambie este cel mai bătrân dintre cei care în anii de prigoană ai creștinismului și și-a jertfit viața pentru Hristos în chinuri pe care niciun scenariu „horror“, gen atât de gustat, nu le poate reda apelând la toată tehnologia de vârf.
Mai întâi, să spunem că numele de Haralambie a apărut odată cu creștinismul, format din alăturarea a două cuvinte – har· care desemnează bucurie, entuziasm și l·mpo, a lumina, a străluci. Lumină și bucurie, lumina mărturisirii lui Hristos, „lumina lumii“ și bucuria de a fi părtaș uneia dintre fericirile despre care Mântuitorul a vorbit în Predica de pe munte: „Fericiți veți fi când din pricina Mea vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri“. Cuprins de această fericire, supus la chinuri de neimaginat, batjocorit în fel și chip, Sf. Haralambie spunea torționarilor: „Vă mulțumesc, fraților, că strunjind trupul meu cel vechi și bătrân, m-ați reînnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferințelor pentru Hristos“. Era în anul 202 și Sfântul avea 113 ani, iar până atunci l-a propovăduit pe Hristos, cu „râvnă și pricepere“, cu timp și peste timp, fiind, cum citim în Acatist, un luminător al cugetelor, luptând împotriva idolilor, învățând cum Adevărul ne face liberi, cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască, urmându-L pe El, care e deopotrivă „Calea, Adevărul și Viața“. Era aprig împotriva idolilor pentru că știa de la David că „Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri făcute de mâini omenești. Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea; urechi au și nu vor auzi, că nu este duh în gura lor“.
Episcop al Magnesiei (Asia Mică) pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), Sf. Haralambie a răspândit credința în Iisus Hristos, arătând oamenilor calea cea dreaptă a eliberării de toate formele de rău până la eliberarea de moarte prin înviere. Vestea a ajuns degrabă la urechile ighemonului Lucian și a comandantului Luchie, care au ordonat arestarea și aducerea lui în fața judecătorilor care l-au obligat să se închine la idoli. Ca și alți martiri, Sf. Haralambie a refuzat și a plătit cu batjocură și chinuri pe care le-a răbdat cu o demnitate pe care numai puterea credinței o poate da. Văzând aceasta, Porfirie și Voptos au mărturisit pe Hristos și au fost martirizați, la fel și încă trei femei. Înfuriat peste măsură, Luchie a întețit tortura, dar mâinile i-au căzut ca secerate și numai rugăciunea Sfântului l-a vindecat. Despre cele întâmplate a auzit însuși împăratul care a ordonat ca bătrânul Sfânt să fie adus la el, în Antiohia și iar au început batjocura și tortura. Împăratul i-a cerut să facă minuni ca să dovedească puterea Dumnezeului și Sf. Haralambie, prin rugăciune, le-a făcut înviind un tânăr și eliberând de demoni pe un altul. Citim în Evanghelia Sf. Ap. Ioan că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă“. Furia împăratului a ajuns la paroxism însă zadarnic pentru că mulți dintre cei prezenți au trecut la creștinism. Batjocorindu-l Sever l-a trimis la casa unei văduve cu renume îndoielnic și, cum se rezemase pe un stâlp, acesta a înfrunzit, acoperind cu ramurile-i casa. Atunci, văduva, mărturisindu-și nevrednicia l-a rugat să plece. Cu blândețe fără seamă, Sfântul i-a spus să nu se teamă ci să creadă în Dumnezeu, drept care văduva s-a botezat în numele Sfintei Treimi. Se povestește că lucrurile au mers mai departe, că s-a făcut cutremur mare care nu a încetat decât prin rugăciunea Sfântului. Cum toate torturile nu-l atingeau pe Sfânt, împăratul a ordonat să fie condamnat prin tăierea capului ca și pe unii dintre cei care, văzând minunile, s-au lepădat de idoli și l-au mărturisit pe Hristos. În temniță, așteptând execuția, istovit de chinuri, Sf. Haralambie și-a dat sufletul lui Dumnezeu, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta“ și primind binemeritata cunună a muceniciei. Galina, fiica împăratului, văzând tăria Sfântului, s-a botezat și a fost cea care l-a îngropat cu cinstea cuvenită.
Cum sfinții au putere și după ce au plecat la Domnul spre a ne fi mijlocitori, rugăciunile spre Sf. Haralambie apără de ciumă, holeră și foamete. Mai rar întâlnit ca nume de botez, Sf. Haralambie este ocrotitorul multor biserici și asta de pe vremea „ciumei lui Caragea“ din 1813 și a foametei de pe vremea lui Alexandru Constantin Moruzi din 1795. În folclorul religios sunt multe povestiri din care aflăm, bunăoară, că Sfântul Haralambie este cel care ține în lanț ciuma și o dezleagă atunci când credința oamenilor slăbește, de unde numeroase datini care se păstrează și astăzi. Icoanele îl reprezintă ca apărător al oamenilor și animalelor împotriva a tot felul de boli și, cel mai adesea, Sfântul este reprezentat în prim-plan având la picioare ciuma înlănțuită, simbolizând moartea pe care o aducea această teribilă boală.
Bucurie și lumină dăruite pentru mereu la vârsta la care cei mai mulți dintre noi trăiesc durerea ireversibilității timpului și întunericul întristărilor, uitând, nu odată, că se cuvine a-i cinsti pe bătrâni nu după căruntețea părului ci după înțelepciunea oricând și oricui folositoare. Desigur, trăim alte vremuri. Astăzi creștinii nu mai sunt martirizați ca odinioară și nici ciuma sau holera nu cer tributul lor de moarte, deși sunt atâtea alte boli nu mai puțin neiertătoare. Îl putem mărturisi pe Hristos prin fapta cea bună, știind de la Sf. Ap. Pavel, că „credința fără fapte moartă este“, că faptele cele bune făcute în numele iubirii de Dumnezeu și de semeni duc spre „lumina cea adevărată“. Lumina lor ne ajută să nu cădem în ispita de a spune întunericului din noi lumină, făcând din cine știe ce idol contemporan Dumnezeu, amintindu-ne că Dumnezeu este viu și nu vrea ca să-L cinstim ca idol. Ajutător de neprețuit este rugăciunea, curățată prin post și sporită prin fapte bune, ca întâlnire cu Dumnezeu și sfinții săi care și-au dat viața pentru El, cum desăvârșit a făcut-o Sf. Haralambie. Atunci putem trăi minunea de a ne bucura de acea pace a inimii pe care numai Hristos o dăruiește, părtași făcându-ne cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine; lucrez, dar Hristos lucrează în mine“. Sf. Haralambie nu a avut o operă scrisă, viața lui este pilduitoare și luminează cugetele spre îndreptare, înțelepciunea lui cea sfântă întărindu-ne în lupta întunericului din noi și din jurul nostru.
