Tradiția spune că, la nașterea Sf. Proroc Ilie, tatăl său a văzut oameni drapați în alb care învăluind pruncul în scutece și dăruindu-i numele i-au dat să mănânce o flacără, semn al râvnei pentru Dumnezeu, care avea să-l ridice “ca” într-un car spre cer. De fel din Tesavi – Galaad, Sf. Ilie era descendent din neamul lui Aaron și din copilărie s-a făcut bine plăcut lui Dumnezeu, ducând o viață de castitate, rugăciune și post. Era pe vremea regelui Ahab, de profunda criză, când depărtându-se de Dumnezeu, oamenii se închinau la idoli, lucruri făcute de mâini omenești, cum spune Psalmistul, purtând pecetea zădărniciei, imagini false, amăgitoare. Pentru curajul de a-l înfrunta, profeții erau prigoniți și iar parcă-l auzim pe Psalmist: “Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni”, sau în altă parte: “că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui, iar cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvintează.” Se închinau deci lui Baal, între altele zeu al vântului, norilor și ploilor, nu odată echivalat în Noul Testament cu însuși Belzebut și lui Astarte, zeiță a dragostei și războiului pe care fenicienii o considerau soția lui Baal. Cultul lor era interzis la poporul evreu dar cine să țină seama de Lege într-un timp fără de lege. Râvnitor de Dumnezeu, cum însușii numele o spune (Al cărui Dumnezeu este Iah(v)e), Ilie l-a înfruntat pe rege zicând: “Dumnezeu e viu…Dumnezeul lui Israel, în fața căruia stau astăzi…Nu va fi în acești ani nici rouă, nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea”. Gândea ca frica îi va întoarce pe cei rătăciți la dreapta credință. Nu a fost să fie așa, închinătorii la idoli nu au ascultat poruncile lui Dumnezeu, care sunt “adevăr” și “viață” dar s-au împlinit cuvintele profetului, căci cuvântul celui “cinstitor de Dumnezeu” e ascultat.
Acoperit cu o piele de vițel, Sf. Ilie a plecat din spre râul Kerrit, unde a trăit în singurătate, hrănit de corbi, păsări considerate impure pentru cruzimea lor. Seceta se întețea cu fiecare zi și Dumnezeu l-a îndrumat pe Sf. Iile spre Sarepta Sidonului spre a vedea ravagiile lipsei de ploaie. Unii Părinți cred că a făcut-o și pentru a-i arăta cum, la fel de importantă ca credința, este mila, iubirea iertătoare. Îndemna Hristos:” ?ê?£i mergând învățați ce înseamnă ”milă voiesc, iar nu jertfă”, dragoste pentru ca “tot omul sa se mântuiască și nimeni să nu piară”. La Sarepta a întâlnit o văduvă păgână care-și strângea lemne să coacă pâine pentru ea și fiul ei. Din sărăcia ei, văduva l-a ospătat pe prooroc, care a răsplătit-o pe potrivă căci covata și urciorul cu ulei nu s-au mai golit. S-a întâmplat însă că fiul ei a murit și zdrobită de durere îl acuza pe omul lui Dumnezeu de cele întâmplate. Cuprins de milă, Sf. Ilie l-a înviat pe băiat și l-a dăruit maicii sale, prefigurând învierea fiului văduvei din Nain de către Hristos și, mai cuprinzător pentru veacuri, învierea morților.
După trei ani în care seceta a mistuit pământul, Dumnezeu l-a trimis pe Sf. Ilie la Ahab să-l înștiințeze că urgia pornită cu dreptate împotrivă-i va conteni. Atunci, Ahab a chemat tot poporul la o confruntare, așa că cei 350 de profeți ai lui Baal și cei 400 ai pădurilor și-au făcut altar și l-au invocat zadarnic pe zeul-idol, care, făcut de mâna omului era însemnat de întreaga lipsă de putere a căderii. Proorocul a făcut și el un altar de 12 pietre, câte semințiile Israelului acum dezbinate, a săpat șanț în care a pus jertfa și a turnat de trei ori apă, apoi s-a rugat. Atunci, foc din cer a coborât de a ars până și apa din șanț iar poporul a strigat: “Cu adevărat acesta este Unul Dumnezeu și nu este altul afară de El.” La cuvântul Sf. Ilie, profeții mincinoși au fost uciși și aruncați în apă ca să nu urgisească pământul și aerul cu minciunile și mârșăviile lor și să dispară pentru totdeauna urmele faptelor săvârșite de ei.
„Slujitor și prieten adevărat a lui Dumnezeu“
Din Cartea Regilor mai citim cum atunci când toate au fost făcute, Sf. Ilie a zis regelui Ahab să facă întoarsă calea lui căci ploaie mare se va abate pe pământ însetoșat. El s-a retras pe muntele Carmel, a îngenunchiat și s-a rugat îndelung lui Dumnezeu pentru ploaie care s-a așternut pe pământ ca o binecuvântare. S-a făcut însă că Izabela, soția regelui, mânioasă de moartea falșilor profeți a pus gând de moarte Proorocului, care iar a plecat să se nevoiască în pustiu. Prigonit, nu s-a dezis și nu a slăbit în credința sa, s-a întristat doar și ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul copleșit de atâta vitregie. Adormind a simțit adiere de aripi de înger care-l îndemna să se scoale și să mănânce. Surprins, s-a sculat și s-a ospătat cu azima caldă și apa din urciorul pe care l-a găsit la căpătâi, după care, tot la cuvântul adus de înger, a plecat cale de patruzeci de zile până la muntele Horeb, acolo unde Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci. În singurătatea acelui loc, Sf. Ilie a stat de vorbă cu îngerul păzitor și mai apoi cu însușii Dumnezeu, căruia, fără a se îndoi de credința sa și-a mărturisit mâhnirea de a fi singur și izgonit. Domnul l-a chemat a doua zi pe muntele unde odinioară i s-a arătat lui Moise printre tunete și fulgere. Așa a și făcut. Fost-a întâi o vijelie puternică, dar Dumnezeu nu era acolo, cum nu era nici în cutremurul și nici în focul care au urmat. Domnul avea să fie în adierea lină a vântului ce a urmat ca un murmur de lumină, semn al iubirii nehotărnicite a lui Dumnezeu, a iubirii care se cuvine a se adăuga credinței. Peste secole, Sf. Ap. Pavel scria: “și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, nimic nu sunt.” Cu această dragoste, Dumnezeu l-a întrebat cum ne întreabă și pe noi la ceas de restriște de-am ști să ne deschidem sufletul spre înțelegere: “Ce faci aici Ilie?”. I-a spus pe nume, fiindcă la El suntem ființe ce poartă chipul Lui în care se și regăsește și nu un număr dintr-o înșiruire amorfă, străină de viață și cultivând ogorul morții. Cât de minunat trebuie să fie să știi, să dorești cu toată ființa a vorbi cu Dumnezeu! ?ê?£tim că Dumnezeu l-a mângâiat pe Sf. Ilie cum numai El o poate face, spunându-i că nu este atât de singur, că nu întreg poporul s-a îndepărtat de El și că mai sunt șapte mii dintre cei care nu și-au plecat genunchiul la Baal. I-a mai vestit că în curând avea să piară Ahab și Isabela și ceva mai târziu întreaga-i seminție.
Acestea toate le-a spus Dumnezeu celui atât de întristat de rătăcirile închinătorilor la idoli și ca o încununare i-a poruncit să-l ungă proroc pe Elisei pe care l-a luat de lângă ai săi ca un ucenic vrednic și iubitor. Elisei avea să fie martor al ultimelor întâmplări pilduitoare pentru felul în care omul poate fi ”slujitor și prieten adevărat a lui Dumnezeu”. Nesățioși peste fire, Ahab și Izabela au luat pe nedrept via unui anume Navute pe care, înscenând un proces nedrept, l-au și ucis. Aprigul Proroc i-a spus lui Ahab cum va fi moartea sa și alor săi, iar el de teamă s-a pocăit și, primită fiindu-i ruga, al a mai trăit încă trei ani, după le profețite s-au împlinit întocmai la plinirea vremii.
A venit și vremea când Domnul l-a chemat pe Sf. Ilie la Sine, l-a luat pe Elisei și au trecut apa Iordanului pe care a da-ot la o parte cu cojocul său, apoi i-a zis ca unui fiu iubit: “Cere de la mine tot ce vrei”. În vrednicia Sa, Elisei a cerut ca darul dat Profetului să-i fie lui îndoit. Greu de împlinit, pentru că darul simbolizează comunicare întru comuniune între oamenii aflați într-o unică credință și iubire de Dumnezeu. Când dintr-odată Sf. Ilie a fost ridicat la cer într-un car ”ca”de foc, Elisei l-a văzut și darul primit i-a fost îndoit. Tăria credinței și râvna fără de egal a rugăciunii au făcut ca Sf. Ilie să nu cunoască, moartea ca toți oamenii. A fost ridicat și purtat de Dumnezeu într-un loc doar de El știut. Ca tot omul, va trebui să moară, dar asta după ce se va întoarce să vestească venirea întru slavă a lui Hristos. Până atunci, pe muntele Tabor, când Hristos, împreună fiind cu apostolii Petru Iacob și Ioan, s-a schimbat la față, prefigurând îndumnezeirea omului, SF. Ilie era dimpreună cu Moise, simbolizând Legea și Proorocii pe care Mântuitorul le împlinește în chip desăvârșit, chemându-ne la desăvârșire, după cuvintele: ”Acesta este Fiul meu Cel iubit, în Care am binevoit. Pe El ascultați-l!”
Pe toate ne e folositor să le amintim astăzi când cinstim pe Sf. Mare Proroc Ilie rugându-l ca odinioară Elisei să ne ajute pe drumul de la ”slujitor și prieten adevărat a lui Dumnezeu” la statura spirituală a celui ce poate chema cu îndrăznire de fiu pe Dumnezeu, zicând: Tatăl nostru.
Celor care serbează ziua onomastică sau aniversare ani mulți cu sănătate și împlinirile cuprinse în simplitatea negrăită a bucuriei de a trăi viața ca un minunat dar al lui Dumnezeu.
Elena Solunca Moise
