Trăitor în sec. al XI-lea î. H., Sf. Ilie Tesviteanul, sărbătorit astăzi, este Profetul care a ajuns pe cea mai înaltă culme a virtuților până într-atât încât nu i-a fost dat să cunoască moartea, ci a fost înălțat la cer într-un car de foc. Se spune că, împreună cu Enoch, se află într-un loc necunoscut și se va întoarce ca să vestească a doua venire a lui Hristos și atunci vor muri în lupta cu Antihrist. Spre acest destin îl poartă tăria de nezdruncinat a credinței în „Dumnezeul cel viu“ și râvna rugăciunii sale, despre care Sf. Efrem dă mărturie că are atâta putere pentru că „deține cheia cerurilor“, că este „cu adevărat puternică precum Dumnezeu“ sau că „rugăciunea este Dumnezeu printre oameni“. A scris acestea despre Sf. Ilie și se spune că, la nașterea sa, tatăl său a văzut cum făpturi îmbrăcate în alb îl înveșmântau cu scutece de foc și-l hrăneau cu o flacără, simbol al râvnei sale nepereche pentru Dumnezeu. În viața Sf. Proroc Ilie avem un model desăvârșit al puterii credinței care sporește în dialogul cu Dumnezeul cel viu pe măsură ce crește râvna rugăciunii. De altfel, în Noul Testament, Hristos spune nu odată: „credința ta te-a vindecat“ sau „credința ta te-a mântuit, mergi în pace“.
Și a fost ca Sf. Mare Proroc Ilie să trăiască în vremuri tulburi, de acută criză spirituală, când pe tron se afla Ahab și când, încălcând una dintre cele zece porunci, nu se mai închinau lui „Dumnezeu celui viu“. Adorau idoli, făcuți, cum învață David, „de mâini omenești“, în a căror „gură nu este duh“, deci sunt lipsiți de orice putere și nu fac decât să rătăcească mai mult pe cei deja rătăciți. Mai mult, la sfatul soției sale, Isabel, se pornise cu aprigă persecuție pe Profeți și pe toți cei care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu. Nici pe departe nu era așa Sf. Ilie, ci copil fiind încă, păzea toate poruncile, trăia în castitate, în post și rugăciune fierbinte. Întărit în viață curată și rugăciune, Sf. Ilie a avut curajul să-l înfrunte pe rege: „Domnul este viu… Dumnezeul lui Israel, în fața căruia stau astăzi. Nu, nu va fi în acești ani nici ploaie, nici rouă decât prin cuvânt din gura mea“. A fost întocmai, seceta a ars pământul, izvoarele au secat, plantele s-au uscat iar din lipsa hranei au murit animale și oameni fără număr. Se spera că această cumplită pedeapsă a lui Dumnezeu va fi spre trezirea oamenilor din rătăcire, că se vor pocăi și se vor întoarce la credința cea adevărată. Furia idolatră nu a contenit însă. Ca să-l ferească din calea mâniei, Dumnezeu i-a dat poruncă Sf. Ilie să plece din Israel spre râul Kerrith. Îmbrăcat cu piele de oaie, Sf. Ilie a făcut întocmai și Cel care „toate cu înțelepciune le-a făcut“ i-a trimis corbi să-l hrănească dimineața cu pâine și seara cu carne. Era și asta o minune căci corbii sunt vestiți pentru răutatea și cruzimea lor, chiar față de proprii pui. Cei care s-au aplecat asupra scrierilor sfinte au reperat aici o lecție „puterea credinței este copleșitoare dar nu suficientă pentru eliberarea de rău pentru care se cere iubire față de Dumnezeu și de semeni; de Dumnezeu de la care pe toate le primim spre viață, de semeni prin iertare față de greșeli și sprijin la nevoie. Seceta a continuat de a secat și apa râului și, prin pronie divină, Sf. Ilie a fost îndreptat spre Sarepta Sidonului ca râvnitorul sfânt să cunoască ravagiile secetei și să facă loc, alături de credință, iubirii față de cei în suferință. Aici, a întâlnit o păgână, văduvă săracă adunând ceva lemne pentru a face de pâine pentru ea și fiul ei. Profetul i-a cerut de mâncare și, deși atât de nevoiașă, văduva i-a făcut o pâine din puțina făină și uleiul pe care îl mai avea. Atunci s-a petrecut minunea, căci Sf. Ilie a înmulțit făina și uleiul care nu s-au împuținat până la venirea ploii. Doar la câteva zile însă, fiul ei a murit și, în durerea ei cumplită, văduva l-a acuzat pe Ilie de nenorocirea care se abătuse asupra ei. Din milă pentru suferința ei, Proorocul s-a rugat, a înviat copilul și l-a dat mamei, cum mai târziu Hristos l-a înviat pe fiul văduvei din Nain.
Cu adevărat acesta este Domnul, singurul Dumnezeu
Seceta nu contenea, mureau oameni pe capete, însă Dumnezeu și-a respectat cuvântul dat Profetului său, dorind ca însuși Ilie să înțeleagă nevoia de milă, că El nu dorește moartea păcătoșilor, ci să se întoarcă și să fie vii. La îndemnul Lui, Ilie s-a întors la Ahab spre a-l vesti că seceta se va prelungi. Intrigat că îl vede viu pe cel pe care îl credea pierdut, regele a hotărât să-i cheme pe toți pe muntele Charmel spre confruntare pentru a vedea care este Dumnezeu cel adevărat. Închinătorii lui Baal, zeitate despre care se credea că aduce ploaia, și-au făcut altar și au început să strige, iar Ilie, ironizându-i cumva, îi îndemna s-o facă mai tare că poate zeul lor nu aude cine știe de ce. Zadarnic. Sf. Ilie și-a făcut un altar cu 12 pietre, câte semințiile lui Israel, a tăiat un taur și a turnat multă apă de s-a umplut șanțul care-l înconjura. Le-a zis: „Tăceți de acum și încetați căci a venit vremea jertfei mele“ și s-a rugat cu aceeași râvnă la Dumnezeul Cel viu, al lui Abraham, Isaac și Iacov iar din cer a coborât foc mistuitor de a ars până și apa. Poporul a căzut în genunchi recunoscând: „Cu adevărat, acesta este Domnul, singurul Dumnezeu“. Profeții mincinoși au fost uciși, iar Ilie, vestind încetarea arșiței, a plecat spre muntele Charmel să se roage și ploaia a venit ca o binecuvântare asupra tuturor.
Aflând că profeții au fost omorâți de Ilie și mâniindu-se peste măsură, regina Isabela a hotărât să-i răzbune, doar că Ilie a plecat spre vârful Horeb din Sinai, acolo unde Dumnezeu se arătase lui Moise. A postit 40 de zile, rugându-se Domnului pentru că se credea singur și părăsit, urmărit de cei ce-i doreau moartea. Atunci Dumnezeu i s-a arătat în chip pilduitor, căci nu era nici în furtuna ce s-a pornit, nici în cutremurul care urmat și nici în foc. Dumnezeu și-a făcut simțită prezența în adierea ușoară și în glasul care l-a asigurat că nu este singur, că mai sunt încă șapte mii de bărbați care nu s-au închinat lui Baal.
L-a îndemnat să se întoarcă pe același drum, pe care l-a întâlnit pe Elisei ce i-a devenit ucenic. Cum Ahab nu s-a abătut de la nelegiuirile lui, Sf. Ilie i-a proorocit moartea care i-a fost cumplită arătând sfârșitul închinătorilor la idoli. După 15 ani, împlinindu-și misiunea, Sf. Ilie și Elisei au pornit spre Ierihon și, ajunși pe malul Iordanului, Proorocul și-a înfășurat cojocul și a lovit apele care, despărțindu-se, au făcut drum spre trecerea celor doi. Când, minunându-se de cele văzute, Elisei a cerut să-i dea îndoit darul sau, Profetul a zis: „Dacă mă vei vedea pe când voi fi înălțat la cer, așa ți se va da.“ Car de foc a coborât atunci din cer de l-a „răpit“ pe Ilie iar Elisei striga: „Părinte, Părinte, carul lui Israel și caii săi“. S-a făcut atunci că Sf. Ilie, înălțându-se spre cer, a lăsat să-i cadă cojocul și Elisei, moștenitorul duhovnicesc al celui care nu a avut fiu trupesc, l-a primit și cu el, întorcându-se a despărțit apele Iordanului.
Îl întâlnim pe Sf. Ilie, împreună cu Moise și în Noul Testament pe muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Mântuitorului, de față fiind cei trei ucenici – Petru, Ioan și Iacov. E o încununare a vieții și a pildei pe care o aflăm în ea, căci atunci când Apostolul Petru i-a cerut lui Hristos să facă trei colibe, câte una pentru fiecare, a auzit glas din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultați!“. De la Moise avem Legea, de la Ilie învățăm tăria credinței în „Dumnezeu Cel viu“ și roadele rugăciunii ca împreună vorbire cu Cel ce a făcut cerul și pământul. Hristos, despre care știm că nu a venit să „strice Legea, ci să o împlinească“, ne-a dat porunca nouă: „Să vă iubiți unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi“ și deprindem a o face lepădându-ne de egoism, asumându-ne crucea și urmându-L, pentru că El este „Calea, Adevărul și Viața“. Ne învață Sf. Ap. Pavel: „Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea: dar cea mai mare dintre ele este iubirea“.
În tradiția noastră, la această sărbătoare, să împărțim fructe și busuioc după ce sunt sfințite la Biserică, pomenindu-i pe cei dragi care au plecat la Domnul simțindu-ne împreună cu ei în lumina cea neînserată a Iubirii lui Dumnezeu. Cei care poartă numele sau sunt născuți în această zi și îl au ca protector pe Sf. Mare Proroc Ilie, le dorim sănătate și ani mulți și îmbelșugați în roadele dăinuirii.
