Într-o zi ca aceasta, Sf. Proroc Ilie Tesviteanul, a fost „ca“ luat la cer într-un car de foc, adeverind puterea credinței în Dumnezeu cel viu și a rugăciunii râvnitoare și deșertăciunea închinării la idoli. Din Vechiul Testament (Regi) aflăm cum atunci la nașterea Sf. Ilie, tatăl său a văzut siluete îmbrăcate în alb cum înfășau pruncul în scutece de foc, odată cu numele i-au dat și o flacără, prefigurând incandescența credinței. Cinstindu-l, putem desluși, de la an la an, noi înțelesuri după măsura vremii sub care suntem și a propriei experiențe de viață creștină. Viața Sf. Ilie e pilduitoare pentru logica purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru creația sa, pentru omul căruia i-a dat chipul și toate cele folositoare spre a lucra în deplină libertate asemănarea cu El. Timpul era unul de profundă criză morală după cuvintele psalmistului „Când ajung sus oameni de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni“, întrebând retoric, „Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna?“ Rege peste Israel era Ahab care, sfătuit de soția sa, Isabela, a impus închinarea la zei și a pornit o sângeroasă prigoană împotriva celor care, credincioși lui Dumnezeu, nu primeau să se închine și să jertfească zeului Baal, cum mai târziu au fi fost prigoniți primii creștini pentru că nu venerau idolii păgâni. Adorat în Babilon, Baal, nume generic pentru zeul fertilității, fecundității, dar și fulgerului și ploii, era interzis în Israel, între altele, pentru că în ritualurile lor cuprindeau și sacrificiul copiilor. Poate să pară ciudat pentru omul contemporan, care-și proclamă libertatea de gândire, cum închinarea la idoli, cei făcuți, cum zicea David,de „mâini omenești“ era rău privită de cei drept credincioși. „Făcuți de oameni“, chiar dacă împodobiți cu aur, argint și pietre scumpe ca să impresioneze, ei nu au „duh“, nici putere dumnezeiască, dar deschid sufletul către golul neființei pe închinători lor. În Noul Testament el este asimilat cu belzebut.
Dumnezeu este viu
Nestrămutat în credință, Sf. Proroc Ilie a mers la rege spunându-i că adevăratul „Dumnezeu este viu“ și a amenințat că vor urma trei ani în care „nu va fi nici rouă, nici ploaie decât prin gura mea“.Seceta s-a înstăpânit peste tot semănând moartea printre animale și oameni. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a îngăduit foametea ca astfel poporul să ia aminte la neascultarea poruncilor și să se întoarcă pe drumul pocăinței la adevărata credință. Proorocului Său, Dumnezeu i-a spus să se acopere cu piele de oaie și vițel și să plece la râul Kerrith, unde corbii, păsări considerate impure și pline de răutate, îi aduceau pâine dimineața iar seara carne. Când apa cascadei a secat, Domnul i-a spus Sf. Ilie să meargă la Sarepta Sidonului, să vadă cu ochii săi ravagiile secetei și să facă loc milei în inima sa. A întâlnit o o văduvă păgână de la care a cerut pâine. Deși săracă, din puținul ulei și puțina pâine femeia a pus să facă pâine și, minune, la cuvântul Sf. Ilie, covata s-a umplut iar făina și uleiul nu s-au terminat până la venirea ploii. Nu s-a putut bucura prea mult fiindcă la doar câteva zile fiul ei a murit și, în durerea ei, văduva l-a învinuit pe „omul lui Dumnezeu“ de nenorocirea care dăduse peste ea. Cu grijă, Sf. Ilie a luat copilul în brațe, l-a dus în cămăruța în care locuia, a suflat de trei ori și copilul a revenit la viață.
Din respect pentru cuvântul dat lui Ilie, Dumnezeu nu și-a arătat nici de această dată mila Sa atotcuprinzătoare anume pentru a-l face să înțeleagă că nu dorește moartea păcătoșilor, ci să se întoarcă la dreapta credință. Când Dumnezeu l-a trimis la Ahab ca să spună că seceta e pe sfârșite, acesta surprins că Sf. Ilie era în viață, a chemat poporul pe muntele Charmel spre a vedea cine este cu adevărat Dumnezeu, chemați fiind, firește și profeții lui Baal. Au fost pregătiți doi tauri pentru sacrificiu și au fost așezați pe rug dar nu s-a aprins foc, care trebuia să coboare, prin rugăciuni, de la Dumnezeu cel adevărat. Mai întâi, profeții lui Baal s-au rugat insistent zeului lor să trimită foc, însă ,ca orice idol, zeul nu a răspuns și nici nu avea cum să răspundă pentru că nici nu auzise. La rându-i, Sf. Ilie a făcut a făcut un altar cu 12 pietre, câte semințiile lui Israel, a săpat în jur un șanț adânc, la mijloc a pus taurul și a poruncit să fie turnată de trei ori apă ca să fie din belșug. S-a rugat cu glas mare către Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacob și pe dată a coborât foc din cer de a ars până și apa. Văzând, cu toți au căzut la pământ strigând: „Domnul este singurul Dumnezeu“. Mânios , Sf. Ilie i-a ucis pe profeții lui Baal la râul Cison și dat asigurări lui Ahab că nu va mai fi secetă. S-a rugat cu credință râvnitoare Sf. Ilie și ploaia a venit ca o binecuvântare îndelung așteptată peste tot pământul. Împreună lucrare cu Dumnezeu, credința, dimpreună cu rugăciunea, împreună vorbire cu Cel ce „toate cu înțelepciune le-a făcut“ sunt dătătoare de putere că „Viu este Domnul“. Altfel, credința și ruga rămân zadarnice, lipsite cu desăvârșire de rod bun și mult folositor. Prin veacuri parcă îi auzim și acum glasul ca un tunet: „Dacă Dumnezeu este Domnul, mergeți după El“.
Înainte mergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos
Când a auzit de masacrul profețiilor ei, regina Isabela și-a ieșit din fire și a jurat răzbunare, pornind iar prigoana. Crezându-se părăsit, Sf. Ilie a pornit prin pustiu și, întristat până la moarte, s-a așezat sub un copac rugându-l pe Dumnezeu să-i ia viața. Sf. Ioan Gură de Aur, vede aici slăbiciunea firii omenești, de vreme Ilie cel atât de neînfricat s-a temut de furia unei femei. Firea omenească, reprezentată exemplar de Sf. Ilie, are momente de șovăială, slăbiciune însă i-a venit întru întâmpinare grija părintească a lui Dumnezeu anume ca să poată „îmbrăca haina iubirii de oameni“. Încheie Sfântul Părinte: „Ai fost instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca Stăpânul Tău“. A venit un înger cu apă și pâine și, prinzând puteri, Sf. Ilie a pornit cale de 40 de zile până la muntele Horeb, unde Dumnezeu, odinioară, se arătase lui Moise. ?ê?£i, iar ascultând de Dumnezeu, Sf. Ilie a ieșit din munte și l-a întâmpinat o furtună puternică, dar nu în ea era Dumnezeu, cum nu era nici în cutremurul și nici în focul care i-au urmat. S-a iscat o adiere de o blândețe fără seamăn și Ilie a înțeles că în ea este Dumnezeu, acoperindu-și pe dată fața. Ca o mângâiere încurajatoare, Dumnezeu i-a spus că nu este atât de singur cât se crezuse, că mai sunt ca la șapte mii de bărbați care nu s-au închinat lui Baal. Spre a-și plini misiunea, Creatorul și Proniatorul i-a poruncit să se întoarcă spre a-l unge e Hazael rege al Siriei și pe Iehu ca rege al lui Israel. În drum, l-a întâlnit pe Elisei (care înseamnă „Dumnezeu e mântuire“) care era pe câmp, la arat, l-a chemat iar tânărul l-a urmat cu statornicie cum s-a înălțat „ca“ la cer fără a trece prin moarte. Cum convenise, Sf. Ilie a lăsat cojocul său Sf. Elisei cu care a trecut Iordanul ca pe uscat și a dobândit un îndoite daruri de proroc. Sfinții Părinți atrag atenția că Ilie nu s-a înălțat propriu zis la cer, ci „ca“ la cer, pentru că nu venise încă Hristos, care a „înviat și s-a înălțat la cer“. Ca și Enoh, Ilie a fost dus într-un loc știut doar de Dumnezeu și se va întoarce ca „înaintemergător“ al celei de a doua veniri a lui Hristos, când va fi ucis pe treptele templului.
Când pe muntele Tabor, Mântuitorul s-a schimbat la față, cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, L-au văzut vorbind cu Moise și Ilie iar glasul Tatălui ceresc a dat mărturie: „Acesta este fiul Meu Cel iubit. Pe El să-L ascultați.“ Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că, împreună cu „El se află bunătatea și înțelepciunea…iar tipul ei a fost Moise“ și astfel Cuvântul „prin care toate s-au făcut“, „îndeamnă și întoarce“ pe cei care s-au abătut de la dreapta credință, cum a făcut-o Sf. Ilie, revelând „toată harisma proorocească“. Căci, semnul caracteristic al bunătății „este întoarcerea celor rătăciți cu iubire“. Cinstindu-l azi pe Sf. Ilie să facem lucrătoare ascultarea lui Hristos care îndeamnă: „Să vă iubiți unii pe alții, cum Eu v-am iubit pe voi“.
De mare cinste și evlavie pentru poporul nostru, Sf. Ilie este înțeles ca slujitor al binelui și, când e cazul, mustrător al celor care rătăcesc pe căile neascultării. Este ocrotitorul recoltelor și strămoșii îi aduceau prinos de mere, struguri, nuci pe care le împărțeau spre a fi bine plăcute lui Dumnezeu și tuturor și în toate de folos. Cu acest gând, urăm celor care poartă numele Sf. Ilie și celor care s-au născut în această zi și sunt sub ocrotirea lui, sănătate, viață lungă și puterea de a face binele, cel bogat roditor în fapte binecuvântate.
Elena Solunca Moise
