Biruința dreptei credințe
Din caierul timpului prind a se toarce poveștile iernii iar copii și-au pregătit ghetuțele ca Moș Nicolae să pună, cum o face de atâția ani, darurile sale. De văzut, nimeni nu l-a văzut dar el știe pe fiecare și îi aduce darul potrivit cu faptele sale. Mereu mai lungi, nopțile deapănă povești și Moșul, cu chipul luminat de blândețe, ne spune ca odinioară că „a fost odată ca niciodată”, pentru că „dacă nu ar fi nu s-ar povesti”. A fost în cetatea Lichiei, pe vremea împăraților Diocletian și Maximilian, frenetici prigonitori ai creștinilor și acest Sfânt a strălucit prin mărturisirea neînfricată a lui Hristos și, prins, a fost osândit în temniță, unde alina și întărea în credință pe cei dimpreună cu el. După edictul de la Milano dat Sf. Împărat Constantin, când prigoana creștinilor s-a sfârșit, mărturisitorii lui Hristos au fost eliberați iar Sf. Nicolae a mers la Mira Lichiei. Când în 325, la Conciliul de la Niceea, Sf. Nicolae a văzut că ereticul Arie, în orbirea sa zănatică, nu a putut fi convins cu argumente, l-a pălmuit. Gestul neașteptat din partea celui care suportase cu răbdare creștinească chinurile temniței, dar s-a arătat mânios față de Arie a nedumerit și intrigat și chiar Împăratul a dispus întemnițarea. S-a întâmplat însă că mai multor ierarhi să le apară în vis Hristos Însuși împreună cu Prea Sfânta Sa Maică dăruindu-i însemnele arhierești mărturisitorului ierarh. Eliberat, Sf. Nicolae a păstorit până în 340, făcându-se pildă de înțeleaptă păstorire și înfățișându-se ca o „cunună a Bisericii”. Cu adevărat, pildă este și acum când secularizarea întinde viclean tot felul de capcane, când alți Arie vor să ne împingă spre alte rătăciri.
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul
Născut în Patra, într-o familie înstărită, Sf. Nicolae a fost pildă, deoarece încă din pruncie s-a arătat cinstitor de Dumnezeu și cu trecerea anilor sporea în credință, în dragostea pentru Hristos și pentru semeni. Hirotonit de unchiul său, episcopul Nicolae a continuat pe drumul îmbogățirii duhovnicești prin râvnitoare rugăciune întărită prin post și sporită prin fapte bune făcute în numele lui Dumnezeu. După ce părinții săi au plecat la Domnul, a urmat îndemnul Mântuitorului spre desăvârșire – și-a vândut întreaga avere, a împărțit-o săracilor și a urmat pe Hristos. S-a împodobit cu mulțime de fapte bune, cele mai multe ascunse de ochii oamenilor dar știut e de Dumnezeu și în numele Său. ?ê?£tia că ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă și ceea ce omul acoperă,descoperă Dumnezeu și nu voia să fie de fală oamenilor ci bineplăcut lui Dumnezeu. Între atâtea binefaceri cea mai des invocată este povestea celor trei fete pe care tatăl lor, neavând să le dea zestre, gândea la cele necuvenite. Acoperit de întunericul nopții, ierarhul milostiv le-a pus, în trei seri la rând, câte o pungă de galbeni ca viața lor să fie cuviincioasă. Poate atunci s-a înfiripat tradiția de a face daruri copiilor, spre bucurie și pildă. Acum o fac cei care îi urmează în spiritul iubirii și trăiesc din plin bucuria de a dărui cu mult mai mare decât aceea de a primi, atât de expusă răutăților zilei. Dumnezeu l-a răsplătit și a dăruit celui ce s-a arătat rob al bunătății Sale cu darul facerii de minuni; l-a miluit pe cel care s-a făcut pe sine milostiv, în credința nestrămutată că o face din mila lui Dumnezeu de care „este plin pământul” și din care trăim. Din Predica de pe Munte am învățat că sunt ”fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”. S-am mai învrednicit sfânt și cu o altă fericire: „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul” ; o vor face înveșnicindu-l după cum spunem în Tatăl nostru „Sfințească-se Numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. În Acatistul ce îi este dedicat este și numit „chip al blândeților” pentru că a înțeles și urmat e cuvinte ale Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre.” Sfinții Părinți învățăm că blândețea este cel întâiul rod al bunătății și al iubirii aproapelui însoțindu-se cu smerenia, virtute din care izvorăsc ca dintr-un prea plin toate celelalte ce aduc pace și bună învoire.
Nerătăcită cale a dreptei credințe
Lucrând cu timp și peste timp voia Domnului, Sf. Nicolae a slujit la Mira Lichiei smerit știut doar de Dumnezeu până când episcopul Ioan a luat calea veșniciei. Voind să afle un alt păstor, mai marii Bisericii au zis că numai Domnul poate face această alegere, pentru că El e Singurul care știe pe cel care va fi vrednic de o slujire a cărei cinstire este pe măsura răspunderii. Deci, rugându-se cu credință, Domnul le-a ascultat rugăciunea și s-a arătat în vis unuia dintre ei spunându-i să vegheze noaptea la ușile Bisericii și acela care va veni primul să fie numit episcop. I-a destăinuit și numele Nicolae, nume ce poartă însemnele biruinței ( de la Nike – zeița victoriei și laos, popor, cu sensul de om al unui popor biruitor). A doua zi, încă din zori, Sf. Nicolae a venit, după obiceiul său, la Biserică înaintea celorlalți. Când episcopul l-a întrebat care îi este numele, răspunsul a venit ca împlinire a unei speranțe: Nicolae. Cu mulțumire în suflet, bătrânul i-a zis:”Urmează-mă fiule”. Au mers în fața celor mulți strânși să vadă cine le va fi păstor, iar episcopul le-a zis: ”Primiți fraților pe păstorul vostru…pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici”. De-a lungul slujirii sale s-a refuzat cu distinsă noblețe oricărei slave lumești, urmând neabătut cuvintele „Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”. Așa a început și a decurs slujirea a Sf. Nicolae, stăruind a fi asemenea păstorului bun și a făcut-o cu vorba plină de înțelepciune sfântă, cu fapta bună și întemeietoare și ziditoare, cu curățenia sufletului și cu blândețea a cărei adiere mângâie și azi pe cei aflați în nevoi și suferințe. De la Sfântul Nicole nu a rămas o operă scrisă, predicile sale fiind totdeauna împletire măiestrită de cuvânt și faptă, chibzuită bunătate, stăruință dătătoare de putere binefăcătoare. În toate recunoaștem cuvintele lui Hristos, ”Care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru și cel care vrea să fie întâi, să fie tuturor slugă”, ca o cale regală spre biruință a credinței celei drepte. Tradiția spune că, așa cum a făcut cu Arie, nu ezita să-i mustre pe cei care se depărtau de dreapta credință, lovindu-i peste mâini cu o nuia. ?ê?£i copii cei neascultători primesc, spre neuitare un bețișor, care apoi se pune în pod și de câte ori, peste an, câte unul mai face o boacănă este evocat „Moș Nicolae” nu atât spre pedeapsă cât spre îndreptare. Dar, cel mai de preț dar al Sf. Nicolae este sfinția sa, lucrătoare cu aceiași putere modelatoare ca odinioară și în care deslușim dreapta cumpănire cuvintelor dimpreună cu faptele, cele bune spre binecuvântare, cele rele mustrate spre revenirea în firea cea bună. Se mai spune că veghează mereu neobosit calea dreptei credințe, prefigurând biruința ei deplină, una cu iubirea prisositoare, „care nu cade niciodată” făcându-se temei speranței.
Sf. Nicolae este unul dintre cei mai populari și îndrăgiți sfinți în toată lumea creștină, iubit și de necreștini și deși mulți nu știu prea multe, îl așteaptă cu reînnoită bucurie pe Santa Klaus. În tradiția noastră, Sf. Nicolae, cel cu plete ninse, numit Sân-Nicoară, este cinstit cu deosebire și însoțit de mulțime de povești și datini care mărturisesc firea românilor chemați la credință de Sf. Ap. Andrei. Cum sărbătorirea lui e aproape de solstițiu de iarnă, se spune că ar avea misiunea să nu lase soarele să treacă neobservat și pământul să se cufunde în întuneric. Se mai spune că ar fi al doilea sfânt făcut de Tatăl ceresc și că stau împreună în noaptea Sf. Vasile, iar când cerurile se deschid poate fi văzut. Unii povestesc că ar fi fost corăbier și, odată, când s-a pornit o furtună puternică a salvat de la înec numeroși oameni. De atunci e considerat și protector al corăbierilor și al celor ce călătoresc pe ape. Din toate povești și datini potrivite fiecărui neam desprindem un singur sens – biruința binelui asupra răului și a luminii asupra întunericului.
Pe vremea străbunilor acum se formau cetele de colindători care își pregăteau colindele pentru noaptea sfântă a Nașterii Domnului. Toate purtându-le în suflet să facem daruri semenilor, să o facem cu bucuria iubirii de Dumnezeu și de întreaga lui creație pe care omul ar trebui să o încununeze sfințindu-se pe sine. Să nu uităm să aducem în case crengi de măr sau alt pom, să le îngrijim cu drag ca la Crăciun ele să ne dăruiască sfiala albă a florilor, semn de belșug și pace sfântă celor care știu că toate se vor adăuga celor care caută mai întâi Împărăția cerurilor.
Elena Solunca Moise
