Treime arhierească, Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, cinstiți de Biserica noastră, ne sunt mereu înainte, înțelepciunea lor luminând întru dăinuire pe toți cei care încearcă înălțarea spirituală. E o sărbătoare ce rotunjește un rost anume, câtă vreme fiecare dintre ei e prăznuit în această lună – în prima zi, pe Sf. Vasile cel Mare ca un temei al primenirii anului, pe 25 Sf. Grigorie ni se înfățișează „cald propovăduitor al dumnezeiescului dor“, iar pe 27 Sf. Ioan Gură de Aur,“învățător și sacerdot universal“ Cu ei înțelegem cât de „minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui“ și prin viața lor întrezărim viața veșnică, despre care însuși Mântuitorul încredințează că este „Să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis“. De la Sf. Ap. Ioan aflăm cum, înălțând rugă Părintelui ceresc pentru ucenicii Săi și toți cei care vor urma, Hristos cerea: „Sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr“ și, ceva mai departe: „așa cum Tu, Părinte ești întru Mine și Eu întru Tine, tot așa ei să fie una întru noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“. Înțelesul sfințeniei se rotunjește ceva mai departe:“Eu întru ei și Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârșiți în unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine“. Viețile celor trei ierarhi sunt înalt grăitoare pentru unitatea cea întru Hristos; o unitate bogat roditoare în sfințenia celui care caută cu credință, iubire și speranță să dea viață din viața dăruită de Dumnezeu spunând „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ“. Și astăzi e cu atât mai mult necesară pentru că vedem cum competiția generează discordie și ură devastatoare iar individualismul sfârșește prin a distruge individul care se vede golit de sine și rătăcit sfârșind prin a se pierde pe sine într-un zombi.
Pe la sfârșitul secolului XI, pe vremea împăratului Alexie Comnem se stârnise o discordie între credincioși împărțiți în trei grupe, care se numeau vasilieni, grigorieni sau ioanieni după sfântul al cărui urmași se considerau. Într-o noapte, cei trei ierarhi s-au arătat arhiereului Ioan Evhaitul zicându-i: „Noi, precum vezi, una suntem și nici o împotrivire sau vrajbă între noi… Nu este între noi, unul întâi și altul al doilea și de vei chema pe unul vin și ceilalți. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat…Că nevoința noastră a fost ca să împăcăm și să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o zi și ne prăznuiește cu bună cuviință. înștiințează-i pe urmași că noi una suntem la Dumnezeu „. E o unitate asemănătoare, dacă e îngăduit, cu aceea a luminii, armonioasă alcătuire din cele șapte culori cu nesfârșite nuanțe, fiecare definindu-se prin părtășia la întreg. Mai este și împăcare, adică aduce în pace, în pacea lui Hristos dăruită apostolilor în Dumineca învierii, pacea Iubirii și care „nu cade niciodată“.
Sfinții Vasile cel Mare(330-379), Grigorie Teologul (329-389) și Ioan Gură de Aur (347-404) au strălucit prin viața, învățăturile și faptele lor, petrecându-și anii ca într-o neîntreruptă rugăciune. Era vremea când, după încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor, ereziile măcinau dreapta credință și cei Trei Ierarhi s-au devotat adevăratei înțelegeri a creștinismului. Cunoscători profunzi ai Sfintei Scripturi moștenită de la apostoli, cu deosebire dogmei Sfintei Treimi, esențială pentru credința creștină, au arătat cu „râvnă și pricepere“ urcușul de la înțelepciunea lumii acesteia la înțelepciunea sfântă, fără să desconsidere știința și filosofia vremii. Au făcut-o cu gândul pe cât de profund pe atât de înălțător, cu cuvântul rostit și cu fapta ziditoare și de aceea învățăturile lor luminează veacurile într-un imn de salvă lui Dumnezeu în care se disting vocația monahală a Sf. Vasile, teologia subtilă Sf. Grigorie și „Evanghelia practică“a Sf. Ioan.
Sf. Vasile, geniu și sfânt, a fost preot plin de har, organizator al vieții monahale și întemeietorul primelor așezăminte unde erau îngrijiți bolnavii și toți cei neajutorați. Opera sa este vastă și vom aminti doar omiliile la „Cartea Facerii“ sau la Psalmi. A organizat viața monahală și rânduielile date de el sunt respectate și astăzi. Sf. Vasile și Sf. Ioan Gură de Aur au scris, fiecare, câte o liturghie care se săvârșesc și astăzi, unind prin timp și peste timp pe creștini ce se regăsesc trăind întru același Duh.
Contemplativ din fire, Sf. Grigorie de Nazianz a fost numit „Teologul“ la Sinodul de la Calcedon, nume pe care îl mai are Sf. Evanghelist Ioan și Sf. Simion Noul Teolog. A scris o operă vastă care cuprinde 45 de cuvântări, dintre care se disting cinci dedicate Sfintei Treimi, poeme și numeroase scrisori. Geniu al teologiei din secolul IV, secolul de aur al Bisericii, Sf. Grigorie, Dumnezeiescul cuvântător întruchipează trăirea autentică în Hristos transfigurată în cuvinte atât de puternice încât au potolit adevăratul asalt al ereticilor. Așa s-a făcut că, dacă la venirea sa ca patriarh al Constantinopolului era o singură biserică ortodoxă, după cinci ani rămăsese doar o singură biserică a lui ereticului Arie. A fost ca o înviere, așa cum se numea și Biserica în care a slujit cu o sârguință demnă de a fi urmată.
Sf. Ioan Gură de Aur, dăruit cu harul ce i-a dat și numele, dibaci și profund vorbitor, s-a adresat mai ales creștinilor obișnuiți cărora le-a arătat cum să urmeze pe Hristos, scrierile sale având un pronunțat caracter etic moralizator. I-a convins cu cuvântul, când blând, când dojenitor, când mângâietor când încurajator; i-a convins mai ales cu viața sa de nevoință și dăruire pentru Hristos. A lăsat moștenire interpretările la Evanghelia lui Matei și la cele 14 epistole pauliene ș.a., inițiere în viața creștină și considerată o evanghelie practică. Să mai amintim că Vasile Lupu a ridicat în cinstea acestor Sfinți o Biserică și că sunt considerați ocrotitorii învățământului teologic.
Apropierea de ei este bogat roditoare pentru că înțelesurile desprinse pot deveni călăuze pentru oricare dintre noi și împreună prăznuirea lor e un ales prilej pentru a (re)descoperi sublimul vieții creștine, reînnoind-o în fiecare zi, care este bună pentru că ne e dăruită de Tatăl ceresc spre îndumnezeire. Mai ales în zilele noastre, pentru că scria Cuviosul Paisie Aghiorâtul, „când lipsesc duhovnici buni, spitalele de psihiatrie sunt pline de bolnavi“. De aceea de folos duhovnicesc este viața lor și pentru „nespecialiști“ pe care îi pot ajuta să distingă între un preot și, după o vorbă a lui Mircea Eliade, un“funcționar al sacrului“. Spre ei să ne îndreptăm rugăciunile noastre ca prin ei să ne învrednicim a-L numi pe Dumnezeu „Tată“.
„Pentru că cei care săvârșește binele au lauda în însăși fapta pe care au săvârșit-o; dar cei care se feresc de rău nu mai sunt de lăudat dacă înclină odată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvârșirea răului“
Sf. Vasile cel Mare (Omilie la Psalmul I)
„De fapt, când prețuim mai mult puterea rațiunii, părăsind credința și nesocotind autoritatea Duhului prin iscodirile noastre, rațiunea se arată învinsă de puterea realității și va fi învinsă numaidecât, odată ce e susținută de unealta slabă a înțelegerii noastre…Slăbiciunea rațiunii apare ca slăbiciune a tainei…Căci credința este împlinirea rațiunii noastre“
Sf. Grigorie Teologul – A treia cuvântare teologică)
„Dragostea de aproape întemeiată pe dragostea lui Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nefărâmată… Orice va pătimi un om care iubește așa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubește pentru că e iubit o termină repede dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanțul dragostei lui Hristos, nu va pune capăt prieteniei“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilii la Matei
