Chip al bunătăților
Toate s-au împlinit ca într-un ajun de sărbătoare; toamna ne răsfață cu o simfonie de culori, miresme și gusturi copleșitoare, sfidând prognozele care anunțau o secetă ca în 1946. Duh de sărbătoare cald, mângâietor, blând, senin cuprinde învăluie inima cu un farmec abia simțit încât a-i vrea să-l cuprinzi tăcut într-o îmbrățișare cât seninul din zarea armoniilor. O cinstim astăzi pe Sf. Cuvioasă Parascheva, „cea grabnic folositoare“, ocrotitoarea Moldovei și a tuturor românilor care își îndreaptă rugăciunile cu credință și speranță către acest „chip al bunătăților“. Duhovnicii îmbunătățiți spun să fim cu luare aminte ce și cum cerem lui Dumnezeu prin sfinții să, căci sunt cereri care vin din nevoi și necazuri dar sunt și unele necuvioase și care se „prefac ruga în osândă“. Evlavia cu totul aparte a poporului nostru pentru Sf. Cuvioasă Parascheva este de mirare, cu atât mai mult cu cât se știu puține despre viața ei. Poate ar trebui cercetat în istoria mentalităților care sedimentează fapte și întâmplări ce scapă celor mai sofisticare cuantificări dar înlesnesc înțelegerea în orizontul interferențelor și al consonanțelor. Numele însuși de Parascheva este o creație creștină însemnând a pregăti și învăluie o taina tuturor celor care se cuvin făcute ca să întrevedem cum în sufletul fiecăruia își află loc împărăția cerurilor. Taina e una a cuviinței, ca mod de a fi, de te purta cu bună rânduială, urmând calea neostoitei alegeri dintre toate cele care îngăduite fiind, sunt folositoare omului ca chip al lui Dumnezeu. ?ê?£i nu oricum, ci după rugăciunea „Tatăl nostru“, adică „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ“. Îi mai spuneau străbunii Sf. Vineri, pentru a nu uita nicicând că într-o asemenea zi a fost răstignit Hristos, rugându-se pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!“ spre a lua aminte că iertarea este condiția sine qua non a eliberării omului de tot răul al cărui sfârșit este moartea.
Evlavia poporului față de Sf. Paraschiva, cea „grabnic folositoare“, poartă gândul la atâtea și atâtea încercări prin care a trecut poporul nostru și pe toate le-a îndurat fără să-și dezmintă credința ortodoxă. A sfințit pământul cu jertfele sale, cu rugăciunile știute doar de Dumnezeu, cu răbdarea pe care unii o iau în râs, cu truda de fiecare zi ca o binecuvântare a pământului. De aceea, deasupra tuturor celor bune câte primim prin rugăciunile Cuvioasei, folositoare în chip desăvârșit prin pilda de viață, „căci luând Crucea a urmat lui Hristos“, Biruitorul lumii. Deplinătatea înțelesului am aflat-o, încă odată, reînnoit, în Parabola semănătorului, care a ieșit să „semene sămânța sa“, cuvântul lui Dumnezeu, și fiecare a căzut după cum i-a fost să fie – lângă drum, pe piatră, între spini și pe pământ bun. De rodit, a rodit doar cea căzută pe pământ bun și explică Mântuitorul că prin pământ bun se înțelege „cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare“. Aidoma a fost viața Cuvioasei Paraschiva, trăitoare prin sec. XI, în Epivata din Tracia, fiică a unei familii creștine înstărite care i-ar fi putut asigura o viață îndestulată și respectată de comunitate. Copila avea însă a-i întrece în creștere duhovnicească și, ades, își dezbrăca hainele ei frumoase și le dăruia săracilor. Odată și-a dat chiar crucea de aur iar, la cuvintele mustrătoare ale părinților, a răspuns cu simplitate înduioșătoare: „Dumnezeu ne învață să fim milostivi“. Sufletul ei curat a pătruns tâlcul îndemnului dat de Hristos: „Fiți milostivi, cum Tatăl vostru Cel din ceruri, milostiv este“. Mai târziu a urmat lui Hristos care și acum cheamă: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. A înțeles ceea ce tânărul bogat nu reușit; adică să se despartă ale toate ale lumii acesteia prea trecătoare pentru a se uni cu cele dumnezeiești. ,A lua crucea, înseamnă, după Sf. Nicolae Velimirovici, primirea „de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar fi“, adică a primi suferința nu ca blestem ci ca o încercare spre curățire duhovnicească. E locul unde răbdarea se îngemănează cu iubirea, cea care „nu cade niciodată“ și care „îndelung rabdă“ iar Sf. Grigorie Dialogul asigură că „unde nu este răbdare, acolo nu e nici iubire“. Iubirea față de Dumnezeu căruia cu dorire îi aduce slavă și față de semeni pentru care vrednicia ei cea sfântă este folositoare în ceasurile atâtor și atâtor grele încercări. Expresie a iubirii de semeni, milostivirea este un bun început al „lepădării de sine“. Sf. Ioan Gură de Aur atrăgea atenția atunci și astăzi, când unii cred că totul se poate cumpăra, chiar și rugăciunile, că milostivirea se nu măsoară după „însemnătatea darurilor, ci după duhul celui care dă“. La pas cu milostivirea e mereu smerenia, mama tuturor virtuților.
Având ca pildă de viață pe Maica Domnului, tânăra Parascheva a pornit pe drumul bunei cucernicii, înfruntând ispite doar de ea știute, depășindu-le printr-o viață de rugăciune, post și fapte bune. A vândut averea ce-i revenea, a dat-o săracilor și s-a retras într-o mănăstire din preajma Constantinopolului, încredințată că astfel se poate dedica cu întreaga ființă lui Dumnezeu și poate fi de folos semenilor. A mai fost și la alte mănăstiri în strădania de „a muri lumii“ pentru a trăi în Hristos. Încă era tânără când un înger i-a dat povață: „Să lași pustiul și să te întorci în patria ta, căci acolo se cuvine să-ți dai sfârșitul“. A făcut ascultare, s-a întors, a intrat în Biserica Sf. Sofia, apoi în aceea din Vlaherne aducând mulțumire și slavă lui Dumnezeu și apoi a plecat la Ierusalim să se închine locului sfințit de patimile Domnului Iisus Hristos. S-a nevoit la o mănăstire de maici, făcându-și din post, rugăciune și smerită cugetare hrana a fiecărei zile, știind prea bine „că nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu“. Cam pe la 25 de ani, Cuvioasa Parascheva s-a întors la Epivata, cetatea sa natală unde a mai trăit retrasă cam doi ani hrănindu-se cu pioasă rugăciune pentru sine și pentru întreaga lume până când Domnul a chemat-o la Sine. Răbdătoare și neștiută de nimeni s-a arătat și după placarea sa la Domnul, care a descoperit-o când El voit-a, anume spre a ne ajuta să luăm aminte cum să înțelegem răbdarea spre a fi cu adevărat virtute când își are temeiul pe întreita unitate a credinței, iubirii și speranței. Diodoh al Foticeii definește răbdarea ca „stăruință neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel nevăzut ca văzut“, ceea ce face ca, prin ea, păcătosul să se mântuiască iar cei sporiți duhovnicește să merite cununa sfințeniei. O învățătură uitată a străbunilor ce unește răbdarea cu suferința spune să „rabzi până îți ajunge cuțitul la os“, de te întrebi ce experiență de viață se cuprinde aceste cuvinte. Răbdarea virtute o găsim la mijlocul care e și culme dintre „nesimțirea cea împietrită“ și acea „răbdare învăluită“ de care vorbesc Sfinții Părinți. Câteodată, o așa-zisă răbdare, una prea lumească, este o mască a trufiei, alteori, a dorinței de „răzbunare la timpul potrivit“ sau de tacită „învoială“ la păcate lunecând pe nesimțite din rău în mai rău. Așa ajungem în situația în care doar mai răul pune capăt răului.
Spre deosebire de răbdarea lumii, aceea creștinească, spune Sf. Ioan Gură de Aur „se arată atunci când în noi au prins rădăcini adânci dogmele credinței“. Cuvioasa Paraschiva ne este și aici pildă. A rămas neștiută până când, alături de mormântul ei a fost îngropat un om din cale afară de păcătos. Atunci s-a arătat unor credincioși cerându-le să o îndepărteze de cel care împrăștia răul miros al păcatelor săvârșite. Dezgropând, au găsit trupul pe care timpul îl făcuse izvor de mir vindecător pentru cele mai diferite boli. Trupul ei sfințit a fost așezat în Epivata , apoi au fost duse la Târnovo, de acolo la Belgrad și Constantinopol. Partenie,bătrânul Patriarh al Constantinopolului a dăruit sfintele moaște domnitorului Vasile Lupu pentru ajutorul de 300 de galbei cu care a plătit datoriile Patriarhiei. Așa s-a făcut că, în ziua de 14 octombrie 1641, moaștele Sf. Parascheva au fost așezate cu toată cinstea cuvenită de domnitorul Vasile Lupu în Biserica Trei Ierarhi din Iași, cunoscuta sa ctitorie și Dimitrie Cantemir dă mărturie a acestei sărbători și cum „toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi a Bisericii Trei Ierarhi.“ De atunci, Sf. Cuvioasă Parascheva ne este ocrotitoare plină de grijă dumnezeiască, sfințind pământul românesc, ocrotindu-ne, căutând la necazurile și nevoile noastre cele atât de numeroase și diferite. Pe toate făcându-le, ne îndeamnă tainic să ne arătăm vrednici de darul sfințeniei sale cu răbdare smerită, rugăciune lucrătoare întru credință nedezmințită, iubire prisositoare și luminată speranță. Iar de facem un bine, și el o rugăciune, să spunem cu încredințare ca Sf. Ap. Pavel: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine“.
Elena Solunca Moise
