Din acest an, 30 noiembrie, ziua când îl cinstim pe Sf. Ap. Andrei este sărbătoare națională, într-o coerență bogat semnificativă cu 1 decembrie, ziua Marii Uniri. O sărbătoare a noastră, a tuturor care ne recunoaștem, după cuvintele Părintelui Stăniloae, români prin naștere și creștini prin vocație. Prin vocație, adică prin chemare și cel care a chemat la creștinism trăitorii acestor meleaguri a fost Sf. Andrei, cel întâi chemat și de aceea este unul dintre cei mai populari sfinți, cu o bogată tradiție, cu numeroase obiceiuri și datini care s-au perpetuat din perioada precreștină. Într-un fel, creștinarea noastră ilustrează cuvintele Mântuitorului după care El nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească și nu doar Legea Vechiului Testament ci toată legea(sau toate legile) care, până la El, conturau un fel de a trăi pentru fiecare neam, depășindu-l spre împlinirea proprie fiecăruia și desăvârșirea întru Iisus Hristos Mântuitorul.
„Am aflat pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos“
Cine era Sf. Apostol Andrei, al cărui nume în limba greacă însemna „viteaz“, „bărbătesc“? Frate mai mic al Sf. Ap. Petru, Andrei era din Betsaida Galileei, fiii ai lui Iona, îndeletnicindu-se cu pescuitul și discipoli ai Sf. Ioan Înaintemergătorul, care chema: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor“. Era de față când Propovăduitorul pocăinței ca temei al mântuirii, văzându-L pe Iisus a rostit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“. N-a pregetat, s-a dus degrabă la Petru zicând: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos“. Ca apostoli au fost chemați mai târziu, când, după cum încredințează Sf. Matei, Iisus, mergând pe lângă Marea Galileei, a văzut pe cei doi frați, „care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, și le-a zis: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni“. Exercițiul pocăinței le-a luminat conștiința și „îndată lăsând mrejele, au mers după El“. Nu au stat să cugete, nu s-au întors acasă să-și ia rămas bun, Petru fiind și căsătorit, ci L-au urmat fără zăbavă pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața. Mai mic decât fratele său, Andrei, L-a însoțit pe Hristos pretutindeni, însă prezența lui în Evanghelie este discretă, poate și din respectul sfios pentru fratele mai mare. Îl aflăm la înmulțirea pâinilor, când i-a spus lui Hristos că este „un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești“ și a adăugat „Dar ce sunt ele la atâția?“ Atunci, știm, că au fost hrăniți cinci mii de oameni, în afară de femei și copii și că au mai rămas firmituri cât douăsprezece coșuri. A doua oară, a fost după învierea lui Lazăr, când împreună cu Filip L-au înștiințat pe Hristos că niște elini voiau să-L vadă. În rest, a fost pe urmele lui Hristos pretutindeni prin Țara Sfântă, a participat la toate minunile, i-a sorbit înțelepciunea cuvintelor și parabolelor, a suferit împreună cu ceilalți la patimile lui Hristos, L-a văzut pe Cruce, s-a bucurat negrăit la Înviere, L-a văzut în prima zi, apoi peste o săptămână când Mântuitorul s-a înfățișat ca să-l încredințeze pe Toma de Învierea Sa; a fost printre cei asupra cărora a coborât Duhul Sfânt. Tot împreună cu ceilalți a primit porunca: „Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă“ asigurându-i: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“.
Tradiția spune că Sf. Andrei, așa cum a fost întâiul care i-a spus lui Petru că L-a găsit pe adevăratul Mesia, primul a fost care a adus Vestea cea Bună a Mântuirii și în Scitia Minor (Dobrogea de astăzi). În viața Sf. Andrei, călugărul Epifanie preciza că Sf. Ap. Andrei predica „în Pont, Tracia și Scitia“ și că în Scitia a hirotonit ca episcop pe Odyssos. Pr. Prof. Mircea Păcurariu afirmă că Sf. Ap. Andrei a venit pe aceste meleaguri și că cercetări recente, „bazate pe un Sinaxar got din sec. IV și pe două Martirologii apusene, arată că în teritoriul danubiano-pontic a predicat și Sf. Ap. Filip“.
Să ne imaginăm ce putere aveau cuvintele Apostolului, câtă iubire iradia Adevărul lor, de vreme a reușit să aducă la credința cea adevărată atâția oameni. Gândind și la parabola semănătorului, ne întrebăm cât de bine primitor a fost „pământul“ în care au căzut spre rodire cuvintele Evangheliei. Semnificativ este și faptul, că deși obiceiurile și datinile au continuat și continuă, evlavia pentru Sf. Andrei este mai presus de ele, iar celelalte au mai mult valoarea curgerii timpului prin povești. În calendarul popular, astăzi este Ziua lupului, când se face mai zvelt și nu-i mirare pentru legendara iarnă dacică cu pustietatea albă bântuită de viforul iernii. Frica de lupi, adevărați balauri care se adună și pornesc spre gospodării a născut tot felul de povești și aflarea unor remedii după cum le era oamenilor cugetul și firea. Se ungeau ușile și ferestrele cu usturoi despre care se credea că avea puteri magice, uneori și fântânile iar în unele locuri și animalele. Cum la miezul nopții se deschid cerurile, fiind aproape solstițiul de iarnă, se credea că vin strigoii, cei plecați în „lumea de dincolo“, de-și vizitează rudele. În alte locuri, cerurile deschise îngăduie să se vadă viitorul tinerilor. Folclorul religios și laic dă seama de bogăția mentalului popular, între altele „Povestiri biblice populare“ de Ioan Dragoslav, carte premiată de Academia Română.
România dăinuitoare
Apostolul Andrei, însuflețit de credința în Hristos pe care îl iubea mai presus de orice, neclintit în speranță, având cu el câțiva ucenici, a înfruntat toate primejdiile și necazurile călătoriilor, ale luptei cu închinătorii la idoli și a propovăduit Evanghelia cu râvnă și pricepere, cu timp și peste timp cu sfântă și nebiruită vitejie. Nimeni și nimic nu l-a putut opri și în multe povestiri Sf. Ap. Andrei este înfățișat învățând poporul și întărindu-și învățătura cu minuni de natură să sporească numărul credincioșilor dar și al vrăjmașilor. În cele din urmă, ajuns la Patras, a stârnit ura mai marelui cetății, Egheat, care a hotărât să fie răstignit pe o cruce în formă de X, care de atunci îi și poartă numele. A predicat până la ultima suflare, sporind numărul credincioșilor, între ei și soția igemonului, care s-a rugat să fie eliberat. Sf. Andrei însuși s-a opus, hotărât să moară pentru Adevăr decât să trăiască în eroare. A fost răstignit cu mâinile și picioarele legate, nu străpunse de cuie, ca suferința să-i fie mai îndelungată. Binecuvântând Crucea dătătoare de viață veșnică, se ruga: „Primește, Doamne Iisuse Hristoase în pace, căci acum este vremea a veni la Tine și a Te vedea pe Tine cel dorit. Primește-mă bunule Învățător și nu porunci a fi coborât de pe cruce, mai înainte de a lua sufletul meu“.
Sunt nenumărate urmele trecerii sale prin vremelnicie spre înveșnicire și, între ele, cele de pe acest pământ care, spun strămoșii, ne este dat spre sfințire. Așa au făcut Sf. Ap. Andrei și apoi toți ceilalți sfinți martiri și cuvioși, știuți și neștiuți. Evlavia poporului nostru impresionează pe toți vizitatorii și este o comoară neprețuită pentru credința că urmându-L pe Hristos putem birui răul zilelor spre a ne bucura de lumina cea neînserată a iubirii Lui mântuitoare. Piatră de hotar este peștera la care a adăstat Ap. Andrei și ucenicii săi, prima biserică creștină din țara noastră. Mai importante decât bisericile ale căror ziduri sunt, oricât de trainice, „sub vremi“, rămân învățăturile Apostolului Andrei. Aceste cuvinte, ajunse în suflete primitoare s-au făcut tot atâtea biserici mărturisitoare în discreție, străine de fastul mediatizat contemporan. Încet a prins a doini dăinuirea noastră în duh creștin, înfiripând o Românie dăinuitoare, smerită, tăcută și îndelung răbdătoare, cu frică și iubire de Dumnezeu spre care privește, părând uneori că se retrage din istorie pentru a converti timpul în rugăciune tainică. Această Românie dăinuitoare, îngăduie speranța ( nu toată speranța e îngăduită) că, asemenea celui care ne-a încreștinat, putem „birui lumea“ urmând chemării lui Hristos. E adevărat, mai ales acum când vorbim despre criză și nu reușim decât s-o prelungim, ne pare că șirul zilelor care „rele sunt“ nu are sfârșit. Folositor ne-ar fi ca atunci când spunem „bună ziua“, să avem în inimă că este bună pentru că e un dar de la Dumnezeu mulțumind, să facem lucrătoare ascultarea voii Lui, căci „ Nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu“, iar Fiul Său îndeamnă: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“.
În seara asta, să nu uităm să punem grâul la încolțit ca o speranță a recoltei viitoare.
Elena Solunca Moise
