De cum trecem de solstițiu de vară și de sărbătoarea nașterii Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinței, ne întâmpină sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, „temeliile neclintite ale dumnezeieștilor învățături”. Li s-a mai spus și „căpetenii ale învățăceilor” poate și pentru că au fost foarte diferiți unul față de celălalt dar uniți întru credința creștină, o unitate, pecetluită și de faptul că au murit mărturisindu-L pe Hristos în aceiași zi, 29 iunie a anului 67, la Roma, condamnați împăratul Nero. Petru era pescar, discipol al Sf. Ioan Botezătorul iar Pavel, om învățat, fariseu, vestit prin zelul cu care îi prigonea pe creștini. Împreuna sărbătorire a lor este pilduitoare pentru bogăția de înțelesuri pe care le putem desprinde din a-I urma lui Hristos, a fi cu adevărat creștin, înțelegând libertatea ca ascultare lucrătoare a lui Dumnezeu. Ca mod de a fi în lume, creștinismul înseamnă o nivelare a personalităților ci o împlinire a fiecăreia în unitatea și unicitatea sa în armonia comuniunii în numele Dumnezeului Cel unic în treime: Părinte, Fiu și Duh Sfânt. Părintele Stăniloae atrăgea atenția că omul „nu știe ce-i este de folos, fără lumina lui Dumnezeu” pentru că, o știm de la David, „El ne-a făcut pe noi, nu noi”.
Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea
Petru era pescar și a fost așa că, după o noapte în care nu prinsese nimic, ascultând cuvintele lui Hristos a întins mrejele care s-au umplut cu pește, încât văzându-le s-a cutremurat : „Ieși de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Cel venit ca Lumină a lumii să fie i-a zis cu blândețe „nu te teme!”, cuvinte proniatoare ce arată drumul de la teama ca început al înțelepciunii la iubire ca desăvârșire a ei. I-a mai spus că îl va face pescar de oameni, împreună cu ceilalți apostoli, propovăduitori ai lui Hristos, cei care aduc la dreapta credință pe cei rătăciți pe căile înstrăinării. După Înviere, la cea de a doua pescuire minunată, Hristos îl readuce pe Petru între apostoli, schimbând întreita lepădare cu întreitul legământ al iubirii și întreita recomandare: Paște oile Mele; pescarul se face păstor, plin de grijă iubitoare după modelul lui Hristos, Păstorul cel bun. Împreună cu apostolii Iacob și Ioan, Petru a urcat cu Hristos pe muntele Tabor, un urcuș al îndumnezeirii omului, mereu deschis în fața noastră, călători prin timp spre limanul de lumină al veșniciei. Pe Tabor, Iisus s-a schimbat la față, dezvăluindu-și dumnezeirea, și-I stăteau alături Moise și Ilie. Atunci, Petru trăind cu întreaga ființă acest moment, dorind a-l perpetua, a rostit: „Doamne, bine este să fim noi aici!” găsind nimerit să facă trei colibe, pentru fiecare câte una. Din înaltul cerului s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu, Cel iubit întru care bine am voit. Pe El să-L ascultați”. Întreaga viață a lui Petru înfățișează cât de anevoios este uneori urcușul îndumnezeirii, dar cum împreună cu Mântuitorul până și căderea poate fi spre eliberare de necazul „cel din rele și durere”. Cu Petru avem o imagine cuprinzătoare a omului cu slăbiciunile cele firești firii căzute, trăind până la incandescența, cum spunea Nichifor Crainic acea „nostalgie a paradisului”. Pocăința se dovedește a fi o cale regală spre „împărăția cerurilor” pentru că prin ea omul conștientizează abaterea de la poruncile divine și felul pilduitor de a face din cădere prilej de urcuș spiritual. Neîncetat îl avem pe Hristos și chiar dacă, din puțină credință ne afundăm în apa grijilor, strigând cu Petru „Doamne, scapă-mă” El ne va întinde mâna. Urmând pe Hristos, Petru s-a dumirit pe sine de toate cele întâmplate și astfel înțelegem de ce a fost primul trimis la păstorire, iar el a mărturisit cu întreaga viață și moartea pe cruce că Hristos este „Calea, Adevărul și Viața”. În întâia Epistolă, îndeamnă: „trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu” și „făcând binele, s-închideți gura necunoștinței”. Rememorând azi viața Sf. Ap. Petru s-o facem având în minte și inimă cuvintele lui Hristos: „tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui”. Poporul nostru are o evlavie aparte pentru acest Apostol și cu el a numit sărbătoarea Sânpetru iar în jurul ei s-au înfiripat legende cum că acest Apostol dimpreună cu Dumnezeu și-au purtat pașii pe aceste meleaguri. Sărbătoarea a prilejuit o bogăție de datini dintre cele mai felurite destăinuind un anume pragmatism împletit cu o miraculoasă viață duhovnicească.
Doamne, ce voiești să fac?
De fel din Tars, Sf. Ap. Pavel, pe numele său Saul, era din neamul lui Veniamin și a studiat cu Gamaliel, pregătindu-se cu sârguință cărturărească să fie învățător, „rabi”. Deci, fiind bun cunoscător și zelos iubitor al Legii celei vechi nu credea că Hristos este Mesia și era printre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor. Se spune că a încuviințat întâiului mucenic, Ștefan, auzindu-i ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Odată s-a pornit spre Damasc, un drum al morții pentru că plănuia să prindă pe creștini și să-i ducă la Ierusalim spre judecată și moarte. N-a fost să fie așa, iar drumul i-a fost spre Viață, când a auzit glas din cer: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?”. A întrebat cu spaimă „cine ești Doamne?” și mai mare spaimă l-a cuprins când a auzit răspunsul: „Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești”. Este momentul convertirii, când prigonitorul se face ascultător a lui Hristos: „Doamne, ce voiești să fac?” și merge la Damasc, unde primește botezul de la Apostolul Anania. Se retrage trei ani în pustiu, unde prin post și râvnitoare rugăciune s-a pregătit să fie „apostolul neamurilor”, sau, după Sf. Ioan Gură de Aur, „fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”. Dăruit cu multe haruri, a călătorit , a înfruntat primejdii, a fost întemnițat, a fost lovit cu pietre ca odinioară Ștefan, dar pe toate le-a purtat cu bucuria sfântă de a-L mărturisi pe Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur comentează:”Ca un împărat străbătea lumea, ca unul fără de trup înfrunta durerile și primejdiile; ca unul ce a dobândit cerul disprețuia cele de pe pământ; ca unul care ar fi trăit cu însăși puterile cerești era veghetor. Adeseori îngerilor li s-au încredințat popoare; cu toate acestea niciunul nu a ocârmuit poporul care i s-a încredințat, cum a cârmuit Pavel întreaga lume”. Cu el deprindem a ne întoarce ochii de la zădărnicie spre viață, și-l auzim prin veacuri: „Fiți urmăritorii mei, cum și eu sunt al lui Hristos!” sau „Fiți dar urmăritori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți”
De la Sf. Ap. Pavel au rămas 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care creștinii se împărtășesc la fiecare Liturghie, versete din ele fiind citite spre buna luare aminte înaintea Sfintei Evanghelii. În fiecare avem un îndreptar pentru tot lucrul cel bun pe care dorim cu adevărat să-l înfăptuim, având a ne lăuda nu cu cine știe ce măriri, ci cu „crucea lui Hristos”. Devenit Apostol, Pavel urmează lui Hristos cu deplina lui ființă încât se poate destăinui: „trăiesc, dar Hristos trăiește în mine” și „lucrez, dar Hristos lucrează în mine”. Omul poate fi locaș al firii dumnezeiești, care întru totul Iubire fiind „nu cade niciodată” și fără de care nimic nu e. Viața acestui apostol al neamurilor ne mai învață că poți să ști foarte multe despre Dumnezeu și creația sa, asemenea unui spectator, deoarece adevărata cunoaștere este în unitatea cu Cuvântul cel dintru început prin care toate s-au făcut. Acum „cunoaștem în parte” și această cunoaștere „semețește”, poate fi piatră de poticnire, în timp ce iubirea „zidește” . Petru era om simplu, dar împlinea cuvântul Domnului, păzea poruncile, vedea cu inima curată și de aceea a răspuns chemării Mântuitorului deîndată. Împlinire a libertății, iubirea poartă pașii spre cumpănită alegere dintre „toate cele îngăduite” pe cele „care ne zidesc”, și ne e dat a răspunde, fiecare cu felul său, la îndemnul lui Hristos: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” Dacă simțim cum ne cufundăm în marea grijilor să strigăm cu Petru: Doamne, scapă-mă; de ne simțim rătăciți într-o lume pe care nu o înțelegem, să ne rugăm ca odinioară Pavel: „Ce să fac Doamne?”. Hristos ne va întinde mâna ca să ieșim la liman, ne va spune ce se cuvine a face, pentru e mereu cu noi și așteaptă răbdător ca și noi să fim cu El, încredințându-ne: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.
Elena Solunca Moise
