Sf. împărat Constantin împreună cu maica sa Sf. Elena sunt numiți întocmai cu apostolii pentru că odată cu ei s-a făcut trecerea de la Imperiul păgân la Imperiul creștin, a încetat prigoana creștinilor și, prin reformele făcute, a pus temei istoriei bizantine. Împăratul Constantin este numit „cel Mare“, deoarece, cum apreciază specialiștii, a luat două mari decizii care au schimbat istoria: adoptarea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman și construirea orașului Constantinopol devenit capitală a Imperiului în locul Romei. Născut în 274, la Naissus (astăzi în Serbia), Constantin cel Mare era fiul lui Constanțiu Chlor și al Elenei. Erau vremuri deosebit de tulburi, cu lupte pentru putere și cu persecuția creștinilor care a dat mulți martiri, știuți și neștiuți. În confruntarea armată din 312 cu Maxențiu pentru conducerea Imperiului, Constantin, după cum relatează istoricul Eusebiu din Cezarea în lucrarea „Vita Constantini“, a avut o viziune care i-a schimbat viața și cursul istoriei. Ziua în amiaza mare, a văzut pe cer o cruce strălucitoare în jurul căreia erau înscrise cuvintele: „In hoc signo vicens“, „prin acest semn vei învinge“, pe care a văzut-o și garda sa. În noaptea care a urmat, Constantin l-a văzut pe însuși Iisus Hristos care i-a spus să facă un steag sub formă de cruce pe care să-l poarte în război pentru a fi apărat de primejdii. Așa a și făcut împăratul și l-a biruit pe Maxențiu. în 313, Constantin a dat cunoscutul edict de la Milano, prin care s-a dat libertate religioasă tuturor cultelor, deci și celui creștin, punându-se capăt celor aproape trei secole de prigoană. Cum partea de răsărit a Imperiului era stăpânită de Lucinius, edictul nu s-a aplicat, creștinii suportând același regim de persecuție. Prin anul 324, a început un război între cei doi, din care Constantin a ieșit biruitor, devenind împărat peste tot Imperiul Roman.
Părinții creștinilor
Victoria împăratului Constantin a fost o una politică dar și una a creștinismului, fără ca rezultatele să fie văzute deîndată, pentru că de-a lungul celor 15 ani reformele au fost făcute cu diplomație și statornicie. Dând dovadă de înțelepciune politică, împăratul a tolerat toate celelalte culte, favorizând însă pe creștini, însă el a continuat să se închine lui Apollo pe care îl considera mijlocitor între oameni și Dumnezeu. Abia la sfârșitul secolului IV, pe vremea lui Teodosie I, religia creștină a fost autorizată ca singura religie a Imperiului. Dintre măsurile favorabile creștinilor vom aminti doar că a dat Bisericii puterea de a elibera sclavi și dreptul de a judeca pe cei care nu voiau să fie judecați de stat, numindu-se chiar episcop al treburilor din afară a Bisericii. Spre a-l cinsti pe Hristos, a oprit pedeapsa cu moartea prin răstignire, a decretat dumineca zi de odihnă și a dat bisericii dreptul de moștenire pentru averile celor care nu aveau moștenitori. Din rațiuni strategice, economice și nu numai, a decis mutarea capitalei Imperiului în orașul Bizanț, unde a construit orașul care îi poartă numele – Constantinopol. În mai puțin de șase ani, la 11 mai 330, a fost inaugurată „Noua Romă“ și, la slujba oficiată în Biserica Sf. Irina, orașul a fost închinat Sfintei Fecioare. Noua ctitorie deosebit de frumoasă s-a extins de la an la an, a crescut numărul bisericilor creștine, s-a dezvoltat o intensă și rodnică activitate teologică. Nu a întârziat însă, din păcate, să apară și reversul: în noile condiții de libertate și toleranță, ereziile au devenit îngrijorător de agresive, cea mai cunoscută fiind aceea a lui Arie. Controversele cu această erezie au ținut aproape cinci secole după care dreapta credință a ieșit învingătoare și între roadele ei avem mereu actualele scrierii ale unora dintre cei mai de seamă Sfinți Părinți ai Bisericii. Monoteist, Arie, preot în Alexandria, nu înțelegea și nu admitea taina Sfintei Treimi, esențială pentru creștini, susținând că dacă Tatăl are atributul veșniciei, Fiul este o creatură și, în consecință, nu este de esență divină. Această neînțelegere și discordia care a generat-o a făcut multe victime printre creștini, fapt ce nu avea cum să-l mulțumească pe împărat. În dorința de a vedea unitatea creștinilor, a intervenit personal și a convocat, în 325, primul Sinod de la Niceea (astăzi Iznic, Turcia), unde, după îndelungate dezbateri, erezia lui Arie a fost condamnată. Cei 318 episcopi care au participat (între ei Sf. Nicolae și Sf. Spiridon) au făcut să biruiască adevărul că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, care L-a născut „mai înainte de toți vecii“ și au fost elaborate primele șapte articole din Crez, pe care le împărtășim și astăzi. Atunci a fost stabilită data de sărbătorire a învierii Domnului, care era celebrată la date diferite de comunitățile creștine. S-a hotărât ca toți creștinii să prăznuiască Paștele după echinocțiul de primăvară în prima zi de duminecă după luna plină.
Sf. împărăteasă Elena, căreia fiul său i-a dat cel mai înalt titlu, augusta, este cunoscută îndeosebi pentru că a aflat Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul și cuiele. Potrivit tradiției, Sf. Elena a mers la Ierusalim, unde, pe Golgota, au fost găsite, firesc, trei cruci (a Mântuitorului și a celor doi tâlhari), și cum nu se știa pe care a fost răstignit Hristos s-a întâmplat o minune – crucea Mântuirii a înviat un tânăr care murise. Mulțime multă era acolo și ca să fie văzută de toți cei care erau de față, patriarhul Macarie a înălțat Sf. Cruce, „stingătoarea focului rătăcirii“ și a zis: „Doamne miluiește“. Era într-o 14 septembrie Sf. Cruce a fost așezată în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim. Împărăteasa Elena a mai înălțat biserici la Bethleem, Nazaret și în alte locuri sfinte, pe care le-a înzestrat cu tot ceea ce era necesar pelerinilor.
Pe tot parcursul împărăției sale, Constantin a sprijinit creștinismul, a ridicat numeroase biserici și, în timpul său, Georgia și Armenia au trecut la creștinism. Deși a făcut atât de mult pentru creștini, nu a primit botezul decât în anul 337, când, după Paște, Constantin s-a îmbolnăvit și a dorit să fie încreștinat de episcopul Eusebiu. Se povestește că, după primirea botezului, a renunțat la veștmintele împărătești și s-a îmbrăcat, ca neofit, în alb. A trecut la Domnul la Nicomidia în anul 337 și trupul său a fost dus cu onorurile cuvenite la Constantinopol. Pentru meritele sale deosebite în oficializarea și organizare bisericii creștine, împăratul Constantin cel Mare și maica sa Elena sunt venerați ca sfinți în bisericile ortodoxe, greco-catolice și cele vechi orientale.
Trecând dincolo de numeroasele și încâlcitele evenimente istorice, dintre care am amintit doar câteva, rămâne supremă Crucea pe care Constantin a văzut-o pe cer ca semn proniator cum s-a și dovedit și pe care împărăteasa Elena a aflat-o pe Golgota înălțând-o ca mereu reînnoită biruință. Cele mai multe dintre icoane îi înfățișează pe cei doi „părinții bisericii“ de o parte și cealaltă a Crucii biruitoare. Cum în aceste zile trăim în lumina învierii, închinându-ne Crucii, cinstind pe cei doi sfinți ne rugăm: Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
Celor care au ca ocrotitori pe Sf. împărați Constantin (de la constant, ferm) și Elena (torță,făclie, foc sacru și, după unii autori, lumina soarelui) le dorim mulți și buni și frumoși ani, cu sănătate și bună rodnicie în tot ce fac.
