La 15 februarie 2016 se împlinesc 165 de ani de la nașterea celui care a fost Spiru Haret — una dintre cele mai luminate și cumpătate minți ale neamului românesc din întreaga sa istorie, cel mai bun ministru al învățământului din toate timpurile.
Multe dintre satele României de astăzi mai păstrează și acum în funcțiune școlile de tip Spiru Haret, cu două săli de clasă despărțite de o cancelarie.
Cu mai multe mandate la conducerea Ministerului Intrucțiunii Publice, Spiru Haret a colaborat foarte bine cu dascălii, cei care de-a lungul timpului au purtat făclia cunoașterii pentru luminarea minților inocente ce pășeau timid, pentru prima oară, pragul sălii de clasă. Gândul și faptele sale, îndreptate în primul rând spre binele cetățenilor, l-au așezat între marii dascăli ai neamului, dar și între reperele sale morale. De aceea, datori suntem să omagiem omul, ideile și faptele sale nepieritoare, care s-au adaptat mereu generațiilor de români în dorința lor de ași lumina mintea la flacăra veșnic vie a cărților.
Spiru Haret — Vis-a-vis de ‘Oamenii școlii’
Spiru Haret obișnuia să spună că dascălii pot fi ‘cei mai buni luminători ai poporului’ deoarece ei păstrează contactul cu mediul din care s-au ridicat și pot stabili mai ușor relații cu consătenii, primind încrederea acestora.
Haret spunea la începutul secolului trecut un lucru pe care nu ar trebui să îl uite nici actualii dascăli: ‘Învățătorul în școala lui are chemare de pace și iubire… pe care trebuie s-o aibă și în afară de școală. Căci misiunea la care chem pe învățători…este un adevărat apostolat în sensul cel mai bun al cuvântului. Ei trebuie să își ia sarcina de a semăna vorba cea bună printre săraci și ignoranți, să ducă sfat și îndemn celor mici și slabi.
Ca ministru al învățământului el era foarte apropiat de învățători, de lumea satelor, de dificultățile pe care le aveau elevii de la sate: depărtarea, lipsa de drumuri, violența intemperiilor și lipsa de protecție contra lor (uneori lipsa de haine călduroase), dificultățile pe care le indurau acești elevi ca să ajungă la școală. După părerea lui, învățătorul într-un sat nu trebuie să fie numai învățător al copiilor, el trebuie sa fie si sfătuitorul bun și luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele bune și folositoare pentru dânșii și familiile lor.
Dacă învățătorul ar considera rolul său ca terminat, îndată ce a dat strict cantitatea și felul de muncă pentru care este el, ar fi un bun funcționar, dar nu ar merita numele de apostol cu care se glorifică.
Următoarele cuvinte ale lui Haret mi se par deosebit de actuale: ‘Izolată până deunăzi prin situația sa geografică și, mai mult încă, prin forța împrejurărilor, țara noastră s-a găsit deodată într-o situație de inferioritate necompatibilă cu vigoarea și cu inteligența poporului său, atunci când a încetat izolarea sa de mai înainte. Energia și succesul cu care ea luptă pentru a recâștiga timpul pierdut îl vor da, fără îndoială, locul ce-l merită în lume… Pentru a lucra asupra masei nu sunt de-ajuns numai mijloacele administrative… Corpul didactic, prin numărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prin faptul că sunt răspândiți pe toată suprafața țării și până în colțurile ei cele mai îndepărtate, este chemat în prima linie la această mare operă’.
Spre onoarea sa, realizările științifice ale lui Haret și gândirea sa științifică l-au ferit de mlaștina politicianismului, influențându-i activitatea sa politică.
Iată ce spunea Ion Simionescu despre Spiru Haret : ‘Nu a ajuns ministru așa, dintr-o dată. N-a fost numit ca răsplată a unor succese electorale câștigate prin mijloace obișnuite de intrigi, promisiuni și teroare. Nu i s-a încredințat slujba înaltă drept satisfacerea unor ambițiuni deșarte ca făcând parte din ‘curtea’ împărțitorilor de portofolii ministerial. Haret s-a impus’.
Și educație, nu numai instrucție!
De asemenea, astăzi, când se discută despre noile Planuri cadru, despre o nouă curriculă și eventual despre o lege a educației naționale, devin actuale cuvintele lui Haret: ‘Un foarte grav defect al întregului nostru învățământ, fără excepțiune este de a nu se ocupa decât de instrucțiunea și nicidecum de educațiunea tinerimii. Tot ce se face, tot ce se plănuiește este numai pentru programe, material didactic și alte lucruri ce au ca scop de a introduce in mintea copiilor cea mai mare doză posibilă de cunoștințe. Negreșit — o instrucțiune solidă și variată este indispensabilă unui om în îndeplinirea îndatoririlor sale către sine, însă ea nu este de ajuns pentru a satisface trebuințele vieții complete, cum a denumit-o un mare filosof modern. Mai trebuie ca omul să aibă conștiința tuturor drepturilor și datoriilor sale, precum și conștiința, convingerea intimă și profundă că prin neobservarea și neîndeplinirea lor nu poate fi cu adevărat fericit în viață. Trebuie să aibă atât de mult deprinderea de a-și face datoria, încât să și-o facă în mod natural, cu plăcere și fără greutate, să sufere cât nu și-ar face-o…’
Ca ministru, Spiru Haret nu pregeta să răspundă scrisorilor învățătorilor. Iată un exemplu elocvent: Academicianul Cristofor Simionescu relatează că bunicul său, învățător într-o comună din nordul Moldovei, a primit o scrisoare a lui Spiru Haret, scrisă cu mâna proprie, cu cerneală violetă, în care, ca răspuns la o scrisoare a învățătorului, îi dădea sfaturi cum să procedeze când preda simultan la mai multe clase de elevi în aceeași încăpere.
Doctorul Nicolae Lupu menționa scrisorile lui Haret către învățători: ‘Acele mii de răvașe, scrise cu propria sa mână, au făcut mai mult decât o revoluție, ele au deșteptat o conștiință și au luminat un popor’.
Un copil dintr-un sat din Moldova fusese remarcat în mod deosebit de Spiru Haret cu prilejul unei inspecții, când îi spusese: ‘Dacă vreodată vei avea vreun necaz în viață, să vii la mine’. Și s-a întâmplat ca băiatul să fie exmatriculat din școală, pentru că tatăl său participase la răscoala din 1907. Tatăl a venit la minister să ceară sprijin. Haret, care avea o ordine desăvârșită în caietele și carnetele sale, a scos atunci un carnet, a verificat și, constatând că băiatul era excepțional, a reparat nedreptatea. Acel băiat avea să devină mai târziu academicianul Vasile Rășcanu, una din marile personalități ale fiziologiei românești.
Spiru Haret s-a apropiat foarte mult de sufletul învățătorilor și i-a câștigat în așa măsură, încât, așa cum spunea Petre Gârboviceanu în Camera deputaților, ‘învățătorimea vedea în el pe adevăratul ei părinte, pe îndrumătorul și sprijinitorul ei’.(…)
Dacă cineva dorește să demonstreze teoria conform căreia valoarea e proporțională cu raritatea, atunci trebuie să ia ca exemplu viața lui Spiru Haret. Prin activitatea sa, prin rezultatele obținute și mai ales prin personalitatea lui, Spiru—Haret se deosebea de toți oamenii politici ai vremii.
Spre deosebire de alții, care au lucrat ani de zile la împodobirea decorului și și-au închipuit, în rătăcirea lor, că realitatea se potrivește cu strălucirea aparențelor, el a înțeles că, dacă vrei să faci ceva trainic, trebuie să părăsești politica de suprafață, în care se complăceau contemporanii săi, că trebuie să înlocuiești artificialitatea distrugătoare cu o politică de realism și că acest realism nu poate consta decât în ridicarea și întărirea pe toate căile a țărănimii.
Așa fiind nici nu se putea ca Haret să aibă o personalitate care să se confunde cu aceea a celorlalți oameni politici. Haret avea oroarea superficialității. Spre deosebire de restul politicienilor, el lua totul în serios. Cele mai mici lucruri le socotea demne de o minuțioasă cercetare și spiritului său științific îi plăcea să adâncească toate chestiunile, să le clasifice cu metodă, să le rezolve cu maturitate și să urmărească cu stăruință îndeplinirea lor. Tenacitatea era una din calitățile lui dominante.
La un asemenea om oportunismul și intriga n-aveau ce căuta. Nu numai că Haret nu era în stare să sacrifice o convingere vreunei considerații personale, dar dimpotrivă nu se sfia pentru izbânda unei credințe să expue toată situația lui. Niciodată nu s-a văzut mai bine acest lucru decât în 1907. Învățători și preoți erau acuzați că au fost instigatorii răscoalelor, iar în jurul lui Haret, vrăjmașii creaseră o atmosferă de suspiciune. El n-a stat nici o clipă la îndoială. Deși știa că va întări bănuielile și că-și va atrage ura multora, a înfruntat furtuna și cu hotărâre a luat apărarea publică a celor ce-i credea pe nedrept învinuiți. Cât despre intrigă, Haret avea pentru micile combinațiuni de culise, o inaptitudine organică așa de profundă, încât ai fi crezut că se preface, dacă n-ai fi cunoscut sinceritatea lui firească. Candida lui naivitate deconcerta până și pe cei mai încercați în arta acestor meșteșugiri. Lealismul său inalterabil purifica aerul și înviora conștiințele decepționate.
Acestui ideal Haret i-a închinat cu entuziasm și cu o sublimă dezinteresare, toată inteligența și toată munca lui. E greșit să credem că opera lui s-a mărginit la școală. Tot ceea ce privea viața satelor 1-a trudit și pe toate aceste ogoare găsim urmele puternice ale gândirii și ale străduințelor sale.
Opera de luminare și ridicare economică a poporului
Examinând cu minuțiozitate și cu discernământ starea materială și culturală a poporului român, Haret și-a dat seama de situația dezastruoasă în care se găsea țărănimea atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere economic, și cu o perseverență și o putere de muncă de neîntrecut, cu spiritul său științific și metodic, el a început acea operă de luminare și de ridicare economică a maselor, care a dat o nouă înfățișare țării, o nouă viață comunelor și satelor noastre.
Opera înfăptuită de Haret între anii 1897 și 1911, pătrunsă de cele mai pure idei de naționalism și de cel mai înalt democratism, constituie în organizarea școlii naționale și în dezvoltarea economică a țării, una din epocile cele mai strălucite dinainte de războiul de întregire.
Atât în domeniul școlar, cât și în cel economic, implicit, Haret a fost un mare realizator, un puternic creator. Cu cât trec anii și cu cât pasiunile se calmează, cu atât opera lui, privită prin perspectiva istoriei, ne apare mai mareață, mai grandioasă.
Cu pasiunea savantului, care dă însuflețirea necesară marilor înfăptuiri, cu tenacitatea omului de studiu, obișnuit să privească problemele în față și să le rezolve fără să se lase influențat de considerațiile din afară, cu deprinderile închegate ale omului de principiu , Haret, ajuns în Ministerul Culturii Naționale, își înțelege însemnătatea rolului ce avea de îndeplinit, înțelege cerințele vremii și pune în serviciul țării și al neamului toată energia, priceperea și toate străduințele sale pentru ridicarea culturală și materială a poporului.
Dacă examinăm opera școlară a lui Haret, vedem că această operă este de o însemnătate capitală. Haret a înfăptuit-o, punând suflet din sufletul lui, el a căutat să o adapteze nevoilor timpului și cerințelor țării. Această operă ajunge la realizări strălucite, ea deschide orizonturi noi de înălțare și de propășire, ea dă o nouă viață păturii de jos a țărănimii noastre.
Indiferent cărui moment ne raportăm realizările în infrastructura rețelei școlare sunt inegalabile. Iată cifrele care nu mai au nevoie de alte comentarii: Haret, cu ajutorul Casei Școalelor, clădește aproape 2.000 de localuri de școli primare și înființează 1.700 posturi de învățători; numărul elevilor înscriși în școlile primare se urcă de la 300.000 la 600.000, iar numărul știutorilor de carte crește de la 22% la 39%; astfel se dă posibilitate la zeci și sute de mii de copii să învețe carte, să se cultive, să devină conștienți de drepturile și de datoriile lor.
Prin Legea Învățământului primar, alcătuită de Poni și revizuită de Haret, se organizează apoi cursurile pentru adulți, cercurile culturale, grădinițile de copii și bibliotecile populare. Iar prin activitatea, atât școlară, cât și extrașcolară, se dă un nou avânt, o nouă înfățișare școlii rurale, alungând întunericul din satele noastre, deschizând luminișuri și orizonturi de cunoaștere.
Această dragoste pentru cei mici nu era o manifestare a unui sentiment de filantropie, ci expresia convingerii sale că în masele largi populare stă temelia pe care se poate ridica edificiul solid al națiunii. A apropia școala de popor, a o face iubită și prețuită în rândul maselor însemnă a lărgi baza de unde să pornească curentele și de unde să se recruteze elementele cele mai capabile și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului.
Activitatea lui Haret nu se oprește numai la învățământul primar. El se ocupă și de celelalte niveluri ale învățământului: de învățământul normal, de învățământul secundar și de învățământul superior. În același timp însă, dându-și seama că învățământul teoretic singur nu corespunde tuturor nevoilor țării, el organizează învățământul profesional, înființează școli de meserii, de comerț, de agricultură, școli profesionale de fete etc. În fine, Haret înființează Casa Corpului Didactic și Casa Bisericii, dând un nou aspect, o noua îndrumare tuturor instituțiilor în legătură cu școala, în legătură cu cultura poporului.
Spiru Haret a fost cea mai autorizată voce a școlii românești între anii 1890-1910, dovedindu-se a fi cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.
Principiile pedagogiei haretiene au fost expuse de autorul lor în celebrele sale ‘Rapoarte’. Lucrarea sa din 1883 fusese raportul inspectorului general către Ministrul său. Lucrarea conținea idei de critică puternică adusă situației haotice a învățământului din acea perioadă.
Raportul din 1904 este raportul Ministrului către Suveranul său. Este bilanțul unei opere constructive sau, mai exact, în curs de construcției. În cele peste 400 de pagini ale acestui raport, Haret expune principiile și convingerile sale, reformele săvârșite ori pe cale de săvârșire, atât în liniile lor mari, cât și în aspecte de amănunt.
Raportul este un monument de gândire profundă, pe cât de bogat în fapte, pe atât de sobru și nepretențios în exprimare. Este o abundentă adunare de fapte, din viața reală a școlii, probleme mari și mărunte de ordin didactic, educativ, social, politic, material — toate clasate, analizate, comparate și mai ales soluționate prin judecata unei inteligențe pătrunzătoare și a unei minți clare. Fiecare paragraf al acestui voluminos raport prezintă un fapt, exprimă o judecată, indică o soluție.
Este cel mai important tratat de pedagogie pragmatică ce s-a scris vreodată. El se impune prin rigurozitate și bun-simț ce străbat din fiecare rând, prin extraordinarul spirit de organizare al autorului, prin patriotismul ce-i călăuzește acțiunea, prin dragostea pentru cei slabi, săraci și umiliți — trăsătură de caracter ce-l apropie pe Haret de Pestalozzi, pedagogul oropsiților soartei.
Spiru Haret s-a stins din viață la 17 decembrie 1912, în București, chinuit de o boală incurabilă, după ce cu câteva luni mai înainte făcuse, la Academia Română, panegiricul lui Henri Poincaré, marele savant francez. Deși n-a trăt decât 61 de ani, peste 37 de ani i-a închinat școlii, care i-a fost ‘casă și familie’.
Înainte de stingerea sa din viață, în anul 1912, putea să scrie cu vădită mulțumire sufletească îndemnul său pentru urmași: ‘Fiți harnici, onești, devotați binelui public, mai presus de toate iubiți-vă sfânta patrie. A muri pentru dânsa, a pune o piatră, măcar cât de mică, la edificiul întăririi și a gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligența, trebuie să fie regula vieții voastre’.
În cele expuse mai sus am dorit să readuc în conștiința publică munca unui OM care s-a dăruit, cu trup și suflet, unei cauze ȘCOALA, care a constituit temelia formării a milioane de români adevărați, mulți dintre ei aflându-se la limita subzistenței. Nu am trecut sub tăcere activitatea științifică a celui care a fost Spiru Haret, dar ea este atît de vastă incât nu poate fi tratată într-un articol de mici dimensiuni.
Unii au jucat, desigur, în viața lor un rol politic mult mai covârșitor; alții au făcut în jurul lor un zgomot cu mult mai mare decât era cazul, aceștia însă, odată dispăruți, au intrat pentru vecie în negura uitării; moartea lui Haret însă, a fost pentru el intrarea în nemurire.
Prof. VIRGINEL IORDACHE
Colegiul Național de Informatică ‘Spiru Haret’ Suceava
