La mai bine de 25 de ore de la atacul impotriva World Trade Center, viata isi reia incet-incet cursul la New York, iar panica si confuzia din primele momente ale tragediei au fost inlocuite de o stare de resemnare, de amintire a victimelor nevinovate, dar si de depasire a momentelor terifiante care au marcat pentru totdeauna viata locuitorilor din metropola.
Este exact ceea ce simt in momentul in care ma indrept, pentru a -n- oara, spre partea de sud a Manhattanului. Deasupra orasului, un nor de fum ce se ridica dinspre partea de vest, in apropiere de raul Hudson, indica de departe locul tragediei. Fumul insa nu mai are culoarea aceea neagra, terifianta, de dupa explozii, ci este complet alb, cu nimic diferit de sutele de nori albi care impanzesc cerul in dimineata calda de septembrie. Pe masura ce cobor in jos pe Broadway, printre sute de magazine si firme inchise, cu obloanele lasate, incep sa simt mirosul greu si inecacios care persista in aer de atatea ore si care, singur, a ingrozit atatia oameni.
Este ora 6.48 dimineata. Incepand de la strada 14, Manhattanul este complet inchis de politisti si de membri ai Garzii Nationale. Imi arat legitimatia de presa unui recrut de la Academia de Politie si sunt lasat sa trec. Soldatul, care imi spune ca este din Alabama si ca a intrat in Academie de numai doua luni, ma sfatuieste sa-mi acopar fata cu una dintre mastile ce sunt distribuite de Crucea Rosie la un punct sanitar aflat in apropiere: -Mai jos, pe Broadway, e imposibil sa respiri-. Il ascult si nu regret. Doar 50 de metri mai jos, aerul e infect, iti provoaca ameteala si trebuie sa bei apa neincetat ca sa indepartezi praful ce-ti inunda gura. Ceva imi atrage atentia. Asa cum remarcasem si inainte, coborand din Queens inspre Times Square, orasul pare pustiu. Agitatia de altadata a disparut complet, iar multimile galagioase care inundau pana mai ieri strazile din jurul pietei, cavalcada nebuna de masini si autobuze nu mai sunt acum decat o amintire. O liniste mormantala a pus stapanire pe -orasul care nu doarme niciodata-. Nici macar cersetorii si vagabonzii care altadata erau prezenti la colturile strazilor nu te mai trag de maneca pentru a le da 25 de centi sau paharul de Pepsi pe care il tii in mana.
La strada 4, cativa voluntari descarca lazi si containere de apa dintr-un camion al Garzii Nationale. Ma apropii si vad ca sunt in fata intrarii unuia dintre cele 14 adaposturi pe care Crucea Rosie americana le-a deschis in ultimele ore. Arunc o privire inauntru. Sunt sute de oameni in paturi, asistente se agita incolo si incoace, cativa oameni stau la o coada unde se distribuie mancare. Pe peretii vopsiti in alb, tablouri cu secvente din meciuri de fotbal american, cu tineri zambitori si majorete. Intreb unul dintre asistenti si aflu ca adapostul a fost ridicat in sala de sport a unui liceu. Vreau sa-l mai intreb ceva, insa observ ca un baietel de cativa anisori se tine strans de poalele halatului sau. Barbatul imi face cu ochiul: -Michael e baiat cuminte, nu-i asa? Michael va merge la culcare acum, bine?-. Imi face semn sa-l urmez si-mi spune ca baietelul a ajuns in adapost adus de niste pompieri care l-au gasit ratacind in apropiere de WTC. -Parintii sai lucrau amandoi in Turnul de Sud, iar nimeni nu stie nimic de ei-, imi sopteste infirmierul, dupa care, zorit, se indreapta spre unul dintre cei care, acoperiti cu o patura pe care se afla o cruce mare rosie, stau ingramaditi in fata unui televizor fixat pe NBC News.
Imaginile in direct arata un grup de pompieri ce privesc incremeniti o gramada de moloz. Ies repede din cladire si ma indrept spre WTC.
In cateva minute ajung la coltul dintre strada Fulton si Broadway. Vad o multime imensa de pompieri, voluntari si politisti ce se agita neincetat, in timp ce fotografii si reporterii, cu masti, baticuri sau bucati de tifon pe fata, iau interviuri si trag cadru dupa cadru. Intr-o parte, zeci de masini de pompieri, de ambulante, buldozere si camioane stau pregatite de interventie. Toata noaptea am vazut camioanele facand zeci de curse pentru a transporta molozul si masinile contorsionate ce blocheaza zona. Observ agitatie intr-un punct si ma reped intr-acolo. Aproape 20 de pompieri si politisti, multi dintre ei de nerecunoscut sub praful si murdaria ce le acopera fata, stau grupati in jurul unui damb de nisip, fier si sticla. Unul dintre ei, despre care un coleg imi spune ca a fost printre cei care au reusit sa salveze doi politisti blocati sub daramaturi si care au lansat apeluri de ajutor prin intermediul telefoanelor mobile, imi arata cu mana ceea ce pare a fi tocul de la un pantof ce iese din moloz. Oamenii se grabesc sa scoata victima dintre daramaturi, insa sperantele sunt inutile. Femeia e moarta. Nimeni nu scoate un cuvant.
Dupa cateva momente, oamenii se apuca din nou de treaba. Multi dintre ei sunt aici de peste 15 ore si refuza sa renunte. Aflu ca sunt peste 2.000 de pompieri, politisti, membri ai Garzii Nationale si voluntari care se lupta sa gaseasca supravietuitori. Sunt zeci de caini special antrenati, iar aparate sofisticate sunt folosite pentru a detecta caldura corpului si sunete imperceptibile pentru urechea omului. Echipe de salvare au venit din intreaga America, inclusiv din minuscula Insula Puerto Rico pentru a ajuta la operatiuni. Multi dintre pompieri au prinse banderole negre la mana, in memoria colegilor lor (peste 300) care au intrat in WTC imediat dupa explozii si pentru care cladirile prabusite s-au transformat intr-un mormant. Dintr-o parte a complexului financiar, un mic incendiu reinvie pentru o clipa, insa e potolit rapid de pompieri. E incredibil, insa opt etaje ale unuia dintre blocurile gemene sunt inca in picioare. -Acolo s-ar putea sa mai gasim oameni in viata-, ne spune Thomas Van Essen, seful Departamentului Pompierilor, ai carui primi trei colaboratori directi au murit ieri in WTC.
Ma gandesc ca intreaga agitatie de aici contrasteaza enorm cu restul atmosferei din oras, ce pare pustiu si tacut, asemenea unui supravietuitor al apocalipsei.
Privesc inca o data locul in care, pana acum, au fost declarati aproape 500 de morti. Ma reintorc pe Broadway. In fata Primariei din oras, pe bancile din parc, pompieri si politisti stau intinsi pe iarba sau pe banci, cu figuri extenuante, ingandurate. Unul dintre ei doarme si si-a acoperit fata cu un ziar. Ma apropii si vad ca e -Daily News- de azi, cu un titlu ce reproduce perfect momentele de panica de dupa atac: -E razboi!-.
