In numarul de ieri publicam articolul trimis de Academia Romana ca reactie la proiectul de lege de la Chisinau privind oficializarea limbii ruse si a celei moldovenesti, care plaseaza limba romana la capitolul -alte limbi-. Publicam astazi, la sugestia aceluiasi for, aproape integral, un articol al celebrului lingvist Eugenio Coseriu.
Nascut la 27 iulie 1921 la Mihaileni, in Basarabia, Coseriu va face studii de filologie romana, slavistica si filosofie la universitatile din Iasi, Roma, Padova si Milano, devenind o personalitate recunoscuta pe plan mondial. Va sustine cursuri de filologie romanica, si nu numai, la Milano, Montevideo, Coimbra (Portugalia), Bonn, Frankfurt am Main, Strasbourg, Tubingen. Devine membru de onoare al Academiei Romane, al Academiilor norvegiana, finlandeza, braziliana si Doctor Honoris Causa al Universitatilor din Bucuresti, Montevideo, San Juan (Argentina), Tampere (Finlanda), Satiago (Chile), Munster, Madrid, Bologna, Granada, Cluj, Iasi. Este ales presedinte al multor societati stiintifice, dintre care amintim numai Societatea Internationala de lingvistica romanica de la Strasbourg si Modern Humanities Research Association din Marea Britanie, iar operele sale (cea mai cunoscuta se intituleaza Sincronie, diacronie si istorie) sunt traduse in rusa, germana, portugheza, italiana, engleza, japoneza, franceza.
(…) Eu am crescut ca roman, si pe vremea copilariei si adolescentei mele, petrecute in Basarabia – in Tara de Sus -, nu se punea aceasta problema, a unei limbi moldovenesti, si nici nu ne inchipuiam noi ca s-ar putea pune candva si cumva – fiind noi nestiutori de ceea ce se intampla dincolo de Nistru, unde se pregatea despartirea limbii romane din Basarabia de limba romana ca atare in totalitatea ei. (…)
Ce este o limba si cum trebuie sa punem si sa rezolvam problema unitatii unei limbi? Limbile sunt tehnici istorice ale vorbirii, sunt sisteme de traditii istorice ale vorbirii, ale limbajului in general. Limbajul e guvernat de doua principii universale: de principiul comun al tuturor activitatilor culturale, adica al activitatilor libere ale omului, creativitatea; si de principiul comunitatii tehnicii istorice, principiul universal al alteritatii. Pe de o parte, limbajul este, intr-o masura oarecare si in esenta sa, creativitate, activitate de creatie, pe de alta parte, este totdeauna si al altora si pentru altii, pentru o comunitate care se dezvolta in istorie. Datorita alteritatii, limbajul se prezinta sub forma de limbi, de traditii care sunt traditii comune. Insa, dat fiind ca limbajul este totdeauna si creativitate, nu exista limbi, nu exista traditii istorice ale comunitatilor vorbitoare monolitic unitare. In orice limba – daca nu s-a redus aceasta limba la o limba moarta sau la un cod – deosebim o varietate in spatiu (varietate pe care o numim in lingvistica diatopica), o varietate intre paturile socioculturale ale comunitatii (varietate pe care o numim diastratica) si o varietate de expresie, in acord cu circumstantele vorbirii – o varietate stilistica sau, cum o numesc eu, diafazica. Datorita alteritatii insa, in acelasi timp si in contra acestei varietati, se nasc omogenitati, si anume omogenitati in sens diatopic (pe care le numim dialecte), omogenitati in sens sociocultural (pe care le numim niveluri de limba) si omogenitati in sens diafazic (pe care le numim stiluri de limba). O limba este, atunci, o colectie complexa de dialecte, niveluri de limba si stiluri de limba, care in parte coincid si in parte se prezinta ca divergente. Aceasta este o limba pe care o putem numi limba istorica.
O limba istorica nu este niciodata monolitic unitara – o limba care s-a dezvoltat istoriceste si care are un nume, ca de exemplu, limba romana, si care e recunoscuta ca limba istorica de propriii ei vorbitori si ca limba si de vorbitorii altor limbi. O limba unitara este numai o limba pe care o putem delimita noi, ca lingvisti, in cadrul unei limbi istorice, anume o limba pe care eu o numesc limba functionala: o limba fara diferente in spatiu, fara diferente socioculturale si fara diferente stilistice – sau un singur dialect, la un singur nivel de limba si intr-un singur stil de limba. (…) Insa si aceste limbi comune prezinta diferente (chiar si diferente regionale); se creeaza in aceasta limba comuna, de obicei, forme regionale – dialecte secundare – si atunci este nevoie, tocmai pentru aceste treburi ale comunitatii in general, de o norma superioara acestei limbi comune, un fel de limba comuna a limbii comune, o limba standard – o limba pentru toata comunitatea si pentru educatia si identitatea ei etnica fata de alte identitati etnice, o limba pe care eu o numesc exemplara.
Deci, cand consideram unitatea unei limbi si problema unitatii unei limbi, trebuie sa stim la ce nivel ne aflam: pe planul limbii istorice, pe planul limbii comune sau pe planul idealului de limba, pe planul limbii exemplare (care niciodata nu este cu totul terminata, care este intotdeauna, in acelasi timp, in parte realizare si in parte proiect). Pe de alta parte, si intr-o limba functionala, adica un singur sistem, fara diferentiere interna, trebuie sa deosebim, ca in orice tehnica, cel putin trei planuri: un plan al realizarii traditionale a acestei limbi, independent de faptul ca aceasta realizare este sau nu este functionala; un plan superior, planul sistemului de functiuni ale limbii, al sistemului de opozitii functionale ale limbii; iar mai sus decat planul acestui sistem, un plan al tipului lingvistic, adica al principiilor opozitiilor si functiunilor din sistem.
Deci, cand vorbim de unitatea unei limbi, trebuie sa intelegem daca vorbim de unitate pe planul normei traditionale, al realizarilor traditionale, al formelor ca atare, daca vorbim pe planul sistemului de posibilitati functionale ale limbii – sistemul nu e niciodata in intregime realizat, insa se poate realiza, are existenta virtuala. (…)
Aceasta inseamna, mai intai, ca varietatea interna si unitatea limbilor trebuie considerate din cele doua puncte de vedere, pe planuri diferite, si ca se pot prezenta in masura diferita. Pe de alta parte, aceasta inseamna, dat fiind ca nu exista limbi istorice monolitic unitare, ca nici baza unei limbi istorice nu ar putea fi, ca limba istorica, monolitic unitara – deci, in cazul nostru, nici latina vulgara, pe care o admitem ca baza istorica a tuturor limbilor romanice, nici latina vulgara dunareana, pe care o admitem ca baza a limbii romane, nu puteau fi monolitic unitare, fiindca prezentau, fara indoiala, diferente in spatiu, diferente socioculturale si diferente stilistice.
Aceasta inseamna, tot asa, ca nu exista, in realitate, o masura absoluta a unitatii, ca ce putem spune este numai, cand vorbim in istorie si cand comparam limbile intre ele, daca o limba este mai mult sau mai putin unitara decat alta limba, adica unitatea este totdeauna, in concreto, un fapt relativ.
Se intelege ca aceasta unitate este din ce in ce mai solida cu cat ne ridicam de la limba istorica la limba comuna si de la limba comuna la limba exemplara – dat fiind ca limba comuna si limba exemplara reprezinta aceasta tendinta, aceasta aspiratie catre unitatea limbii pentru toata comunitatea.
In cazul limbii romane, care este unitatea ei ca limba istorica? Cred ca putem fi de acord aproape in intregime cu Sextil Puscariu, care a formulat, mai mult sau mai putin, aceasta solutie (mai mult decat problema) in sensul urmator: ceea ce este caracteristic pentru limba romana si desparte limba romana, pe de o parte, de limba latina, pe de alta parte, si de celelalte limbi romanice este comun celor patru dialecte ale limbii romane. Cu anumite restrictii, fara indoiala, dat fiind ca aceasta unitate – unitatea genealogica – este intotdeauna o unitate din trecut, care se prezinta apoi ca varietate, ca unitate si diversitate. Totusi sunt destule fapte in afara de cele care duc pana la o diferentiere in latina populara dunareana – si nu trebuie sa ne temem de aceasta varietate, fiindca aceasta varietate (aflata deja la baza limbii romane) este cu mult mai mare in cazul celorlalte limbi romanice, de exemplu, in cazul limbilor ibero-romanice sau in cazul limbilor din Galoromania. Pe langa aceste fapte, avem o serie de fapte care sunt comune tuturor dialectelor, nu numai in sistem, ci pana in norma limbii. S. Puscariu nici nu a semnalat toate aceste fapte, a semnalat unele si a uitat – sau nu a formulat precis – alte fapte care sunt tot atat de importante. (…)
Mai importanta inca este unitatea tipologica, unitate la nivelul tipului, in afara de aceasta unitate la nivelul sistemului lingvistic. Unitatea tipologica a limbii romane este unitatea tuturor limbilor romanice, in afara de franceza moderna, care s-a departat de tipul general romanic. Principiul general al acestui tip lingvistic este: determinari materiale interne, paradigmatice, pentru functiuni interne, nerelationale; si determinari sintagmatice (determinari in sfera unitatii, determinari perifrastice), pentru functiunile relationale. In unele cazuri, dialectul dacoroman este mai avansat in realizarea acestui tip, in alte cazuri, dialectul aroman este mai inaintat, de exemplu in faptul ca a redus cazurile si la pronumele personal, care pe langa io are si pe mini, si ca pentru persoana a doua are numai tini (ca si italiana populara, care are me si te, si asa cum franceza, inca din perioada veche, inainte de a trece la noul tip romanic, a creat pe moi si toi). Din aceste puncte de vedere, limba romana este, fara indoiala, mai unitara la acest nivel al limbii istorice decat franceza, mult mai unitara decat italiana, care tine, din punctul de vedere al limbii istorice, de doua arii diferite in Romania, aria orientala si aria occidentala: dialectele septentrionale merg cu Romania occidentala. Deci, unitatea limbii italiene este o unitate secundara, o unitate care la origine era diversitate si numai prin gravitatea diferitelor dialecte catre limba comuna stabilita pe baze toscane si florentine a ajuns sa fie aceeasi limba istorica, o singura limba istorica. Eu as spune ca e unitara cam cum este limba spaniola, daca consideram aceasta limba spaniola ca limba istorica, cu dialectele ei, adica cu castiliana, cu navaro-aragoneza si cu asturiano-leoneza (unde diferentele sunt, si in fonetica, si in morfologie, tot atat de profunde ca diferentele dintre dialectele romanesti, afara numai daca consideram istroromana, care, intr-adevar, s-a indepartat prin anumite influente externe mult mai mult de trunchiul pluridialectal al restului limbii romane).
Ca limba comuna – ca sa trecem la celalalt plan -, aceasta exista numai pentru dialectul dacoroman. Nu avem o limba comuna, dat fiind ca nu am putut, in atatea secole, constitui o singura unitate, nationala si statala, pentru toate dialectele. Incercarile care s-au facut (si tocmai aromanii au incercat sa stabileasca o Maiestrie a ghiuvasirii rumanesti generala) nu au dat rezultate istorice trainice. Influenta dialectului aroman asupra acestei limbi comune nu s-a putut afirma. In Scoala Ardeleana s-a incercat, din cand in cand, sa se adopte, mai ales pentru a inlocui anumite slavisme, forme din aromana: de exemplu, Petru Maior scrie vruta pentru -iubita-, fara indoiala din aromana.
Aceasta limba comuna, care exista numai pentru dacoromana, si care se intelege in sens ideal, ca fiecare limba comuna, ca este pentru toti romanii de peste tot, este, mai intai, extrem de unitara, asa ca in cazul limbii romane aproape ca nu exista diferente intre nivelul limbii comune si nivelul limbii exemplare. Diferentele sunt de fonetica si, din cand in cand, de vocabular; gramaticale sunt foarte putine. Aproape ca nu exista diferente intre limba comuna, care prezinta o varietate regionala, si limba exemplara, adica limba standard. Aceasta limba comuna este mai unitara decat limba italiana, este mult mai unitara decat limba spaniola (trebuie sa stim ca in limba spaniola ceea ce se numeste dialectul andaluz sau ceea ce se numeste limba spaniola din America, cu toata varietatea ei, sunt forme secundare ale limbii comune). (…) Atunci, la acest nivel, limba romana se prezinta mai unitara decat toate celelalte limbi romanice, in afara de anumite limbi care sunt, in parte, inca in formare, as spune eu, din punctul de vedere al limbii exemplare.
Ce se intampla cu nivelul limbii exemplare, cu nivelul limbii standard? Si aici limba romana este mult mai unitara decat orice alta limba exemplara romanica. Diferentele sunt extrem de mici, adica, daca spunem, de exemplu, maine, caine, paine sau daca spunem, cum spun eu, mane, cane, pane (si scriem tot asa), daca spunem mai mult cu infinitivul (pot scr ie) sau mai mult cu conjunctivul (pot sa scriu), daca intrebuintam, adica, mai mult sau mai putin aceasta posibilitate mai veche a infinitivului -, daca facem sau nu diferenta stricta intre a spune si a zice, pe care noi, moldovenii, care vorbim si noi o forma a limbii exemplare, o facem strict. Daca facem comparatia cu limba italiana, constatam ca pentru limba italiana exista cel putin doua norme diferite, mai ales in sistemul de distributie al fonemelor: o norma florentina si o norma romana. (…) Este mai unitara decat spaniola. Spaniola din America, si la nivelul de exemplaritate, are un inventar fonologic in parte diferit. (…)
Romana este mult mai unitara decat portugheza exemplara. In portugheza exemplara exista diferente fonologice si gramaticale (in morfologie si in sintaxa). Ba chiar, cel putin in cazul fonologiei, aceasta limba romana este mai unitara si decat limba cea mai fixata la acest nivel, care este limba franceza. (…)
Deci unitatea este intotdeauna relativa, dat fiind ca unitatea este o notiune relativa, insa tocmai din acest punct de vedere unitatea limbii romane este superioara, la fiecare nivel, unitatii altor limbi romanice si, uneori, superioara tuturor celorlalte limbi romanice.
Cum ramane cu chestiunea care ne doare pe toti, si mai ales pe noi, cei din Tara de Sus, din Moldova dintre Prut si Nistru, cu asa-zisa limba moldoveneasca? Din punct de vedere genealogic, aceasta limba moldoveneasca nu exista ca unitate, adica la nivelul graiurilor populare. La nivelul graiurilor populare, limba moldoveneasca, adica limba populara vorbita intre Prut si Nistru si dincolo de Nistru, tine de dialectul dacoroman si tine nu de un singur grai, ci de doua graiuri din dialectul dacoroman, anume partea de nord si centru tine de asa-zisul grai moldovenesc, care, dupa cum stim, ajunge pana in Ardeal si pana in Maramures, si partea de sud (la sud de Cahul, adica in judetele Ismail si Cetatea Alba), care tine de graiul muntean, cu fonetica graiului muntean si, din punct de vedere lexical, cu tot ce este caracteristic pentru graiul muntean si pentru graiul – tot muntenesc – din sudul Moldovei dintre Prut si Carpati. Singura diferenta este ca frontiera dintre aceste doua graiuri intre Prut si Nistru e ceva mai la sud decat in regiunea dintre Prut si Carpati. Toate izoglosele sunt izoglose orizontale, taie Prutul de-a curmezisul, aproape nu exista – in afara de foarte putine elemente izolate in vocabular – fenomene care sa ajunga numai pana la Prut si sa fie caracteristice numai pentru graiurile de dincolo de Prut. Si, ceea ce nu stiu moldovenistii, care sustin existenta unei limbi moldovenesti pe baza acestor graiuri, foarte multe dintre izoglosele muntenesti trec si dincolo de Nistru, anume in Transnistria de sud (si acolo frontiera e mai la nord decat in sudul Basarabiei). In Transnistria de sud faptele tin mai curand de faptele muntenesti si in fonetica, si in vocabular, ceea ce probabil corespunde unei colonizari din sud si corespunde, probabil, si teritoriului episcopiei Proilaviei, care ajungea pana la Dubasari si dincolo de Dubasari.
Din punct de vedere tipologic, aceste graiuri sunt, pur si simplu, graiuri de acelasi tip, cu aceleasi principii, pe care le avem in limba romana si, in plus, tin si de acelasi subtip, care este subtipul dacoroman, caracterizat prin hipertrofia determinarii. Aceasta hipertrofie a determinarii este tot asa in toate graiurile populare din Moldova. Iar daca in acest sens nu exista diferente (nu exista o unitate si deci nu pot exista diferente cu privire la limba romana), dat fiind ca graiurile populare sunt continuate dincoace de Prut, nici la nivelul limbii comune si la nivelul limbii exemplare nu exista, pur si simplu, nici o diferenta.
Idealul de limba al tuturor scriitorilor din Basarabia a fost totdeauna acelasi ideal al tuturor romanilor. Si la aceasta limba exemplara romaneasca au contribuit si toti scriitorii si poetii dintre Prut si Nistru, de la Stamati, Russo si Hasdeu pana la Grigore Vieru si la toata splendida generatie de poeti romani dintre Prut si Nistru. De aceea spuneam -asa-zisa limba moldoveneasca-, fiindca nu exista ca unitate la nivelul graiurilor populare. E vorba numai de forme ale dialectului dacoroman, de graiuri care se intind si dincoace de Prut si nu exista nici o diferenta serioasa, esentiala la nivelul limbii comune, nu exista nici o diferenta la nivelul limbii exemplare. Daca anumiti scriitori moldoveni dintre Prut si Nistru spun, de exemplu, mane, cane, pane, ei urmeaza aici o anumita norma de exemplaritate care exista si in Romania, dincoace de Prut.
Ca sa aratam, si cu aceasta vom incheia, care este esenta, individualitatea limbii moldovenesti, citesc un paragraf dintr-o declaratie a moldovenistilor, care afirma ca ei vorbesc si scriu limba moldoveneasca si ca limba moldoveneasca e alta limba decat limba romana:
-Consideram de datoria noastra sa-i facem atenti pe cei ce cauta sa ne converteasca cu tot dinadinsul la credinta romaneasca ca orice presiune naste inevitabil contraactiune; ca in sanul poporului moldovenesc germineaza stari de spirit diametral opuse celor sustinute de politicastrii in mantii academice, ce, tensionate fiind cu atata desconsiderare fata de moldoveni, pot duce la emotii social-politice cu urmari imprevizbile-. Daca n-am sti cine semneaza si daca nu am citi acest paragraf si, de altfel, tot acest raport, ar putea banui cineva ca e vorba de alta limba, de limba moldoveneasca? Tot ceea ce se afla aici – si ceea ce este mai mult sau mai putin nou, si ceea ce este creatie in acord cu traditiile anterioare ale limbii culte din Moldova dintre Prut si Nistru – este pur si simplu ca si in limba exemplara din Romania: de la diametral opuse pana la politicastri si pana la desconsiderare si pana la emotii social-politice cu urmari imprevizibile, totul este pur si simplu limba romana exemplara, fara nici o diferenta.
