-Andrew Solomon, 28 de ani, 1,82 m, 94 de kg, imbracat intr-un costum de tweed, culoare gri, functionar la Morgan Stanley, ultima oara vazut la etajul 43 din Turnul 2-; -Maria Velasquez, 34 de ani, doi copii, secretara la Cantor Fizgerald Securities-; -Jack Williamson, 32 de ani, 1,75 m, ochi verzi, un tatuaj pe mana dreapta cu numele fetitei, Rosseane, ultima oara vazut la etajul 102 al Turnului de Nord-. Privesc fotografiile lipite pe toata fatada de la Spitalul Bellevue, pe stalpii din jur, pe masinile parcate in fata cladirii. Sunt mii si mii. Imagini ale unor femei si barbati, de toate varstele, multi dintre ei surprinsi zambind aparatului, in timp ce-si imbratiseaza copiii, fac semne prietenoase sau pur si simplu privesc stingheri undeva in zare. E trecut de miezul noptii si nici unul dintre cei stransi in fata imensei cladiri din Manhattan nu da nici cel mai mic semn ca vrea sa plece acasa. Fiecare are in mana o fotografie a celui disparut, pe care o arata disperat celui de langa, desi stie foarte bine ca si acela e in aceeasi situatie ca si el: isi cauta mama, logodnicul sau copilul. Cineva incepe sa cante -Imagine- a lui Lennon si, ca la un semnal, oamenii isi dau mainile.
La inceput timid, cantecul se aude tot mai tare, iar multimea de lumanari aprinse arunca lumini stranii asupra fetelor ingandurate. Cineva flutura un steag national instelat, in timp ce o fetita cu un urs de plus in mana continua sa-si intrebe mama: -Cand o sa se intoarca, tati imi va cumpara si pe Barbie?-. Ma apropii de una dintre femei, o doamna trecuta de prima tinerete. Tine in mana poza unui tanar in costum de absolvent, cu trasaturi frumoase, distincte. -E fiul meu, Darryl, functionar la ?çMay Davis Group?ê-, spune ea si lacrimi mari ii acopera obrajii. -Lucra in Turnul 1 si, imediat dupa ce avionul a lovit cladirea, m-a sunat acasa. Mi-a spus: -Mama, sunt la etajul 101. E fum peste tot si nu stiu ce sa fac-. Un plans isteric incepe sa domine femeia, care are fata desfigurata de oboseala. -M-a sunat a doua oara sa-mi spuna ca ma iubeste si ca sa am grija de mine-, mai adauga ea, inainte sa se prabuseasca pe trotuar, intr-o criza ce provoaca fiori celor din jur. Doi infirmieri se reped sa o ajute si pot sa vad cum zvarcolelile ei sunt atat de mari, ca trebuie sa-si foloseasca intreaga forta sa o potoleasca. Sosesc si cativa psihologi, care de marti dimineata dau asistenta celor in nevoie. Scenele se repeta apoi pe trotuarul din fata spitalului, unde sunt internati multi dintre supravietuitori. Povestile lor sunt infiorator de asemanatoare. Un logodnic, o mama, un fiu sau o sotie, prinsi la unul dintre etajele celor doua cladiri, sunand acasa si spunand ca fumul greu, flacarile ii impiedica sa coboare si ca sunt prinsi ca intr-o capcana. Privesc la cei stransi aici, vad disperarea lor si ma gandesc ca, poate, nici unul dintre ei nu-si va mai vedea persoana iubita.
Suntem aproape 50 de ziaristi stransi in fata spitalului. Jim Jenkins, de la -New York Post-, imi spune ca va fi o noapte lunga. In urma cu cateva minute ne aflam la World Trade Center, dupa ce un coleg ne sunase plangand. Vad si acum cum am fugit pe strazi in jos, cum am auzit de departe strigatele de oroare si disperare. Ajunsi la fata locului, ne-am oprit ingroziti. In locul in care functiona triajul de la WTC, o gramada de corpuri, de bucati de cadavre iesea dintre daramaturi. Peste tot erau fasii de piele, sange inchegat, iar multimea de portofele, de computere, de poze arse cu copii razand se amesteca cu nisipul si sticla. Iar peste toate, bineinteles, mirosul acela infect si fumul gros de la cladirile ce inca mai fumega. -Aduceti sacii, vreau sacii!-, striga unul dintre pompieri. Nu realizez prima oara, insa apoi vad sacii rosii in care incep sa fie adunate cadavrele. In chiar imediata vecinatate, camioane frigorifice uriase asteapta sa fie incarcate. E o imagine terifianta si multi dintre pompieri, veterani ai departamentului sau participanti activi ai Razboiului din Golf, nu-si pot stapani lacrimile. Aud povesti ingrozitoare, cu companii intregi de pompieri, intrate in turnuri imediat dupa atacuri si care au fost inghitite de cladirile prabusite. De oameni prinsi la etajele superioare si care s-au aruncat disperati spre moarte. De politisti care urcau in Gemeni sa evacueze oamenii si care au disparut in cateva secunde. E o tacere de mormant, care insa nu dureaza decat cateva momente. Oamenii se apuca si mai vartos de treaba si, in cateva minute, formeaza un lant uman ce da din mana in mana bucatile de caramida, de fier, de sticla. In jur, cladirile ce inca mai stau in picioare sunt ca niste munti negri ce asteapta doar o briza usoara ca sa se prabuseasca peste ei…
Am parasit tacuti zona si ne-am intors la spital. Dupa cateva ore, un uruit ce creste in intensitate se apropie dinspre sudul Manhattanului, de acolo de unde vine si fumul acesta urat mirositor. E o coloana de trei camioane, asemanatoare cu cele vazute la WTC.
Oamenii ce-si cauta rudele privesc inmarmuriti masinile ce transporta moartea. Un plans general insoteste intrarea lor in curtea spitalului si zgomotul portilor ce se inchid. Vrem sa ne repezim dupa ele, insa cei din Garda Nationala ne blocheaza drumul. -Nimeni nu are voie sa treaca!-, striga comandantul lor, un negru inalt, cu fata acoperita de sudoare si a carui voce tremura de emotie. Aflam dupa ceva vreme ca, intr-adevar, in saci erau cadavre, insa oamenii isi vor putea priveghea mortii doar dupa autopsii si identificari. Scena e prea dramatica si hotaram sa mergem in alta parte. Peste tot insa e la fel. Javits Center sau Chelsea Piers, ambele locuri in care lumea altadata mergea sa se distreze, au fost transformate in morgi ambulante, la spitalele St. Vincent sau Beekman sunt sute de oameni ce-si asteapta rudele sau prietenii.
Ma uit la ceas. E trecut de sase dimineata si orasul incepe sa se trezeasca la viata. Fumul inca se ridica din partea in care s-au prabusit cladirile. Spre deosebire de zilele trecute, astazi sunt mult mai multi oameni pe strada. Multi dintre ei nu mai au fetele incrancenate si unii dintre ei chiar zambesc. Pentru prima oara vad ca in apropiere de strada Hudson, unde barajele Politiei impiedica accesul, se deschid terasele. -Trebuie sa mergem inainte-, imi spune unul dintre chelnerii de la un restaurant italienesc, adaugand ca -e singura noastra sansa sa le dovedim ca suntem mai puternici decat ne cred ei-. Ii dau dreptate, insa nu pot sa-mi sterg din minte tragediile care au loc in acest moment la doar cateva strazi distanta. Vad pompieri ce mananca trantiti pe trotuare, femei cu sorturi ce-mi amintesc de tarancile noastre ce scot mancarea aburinda din vase mari si le-o ofera. Urc pe Broadway printre oamenii care se grabesc spre birouri, printre politisti ce se uita atent la noi. In Times Square, pe cladirea de la Warner Bros, un afis imens anunta viitoarea premiera cu Schwarzenegger. E imaginea unei explozii, a unui pompier ce urla si un titlu ce-mi da fiori: -Victime colaterale-.
