Asteptat cu sufletul la gura de suporterii celor doua rivale de-o viata, jocul tur dintre Milan si Inter, contand pentru semifinalele Ligii Campionilor, n-a iesit din tiparele arhicunoscute. La fel ca in confruntarile din Serie A, Milan – Inter a fost un meci cu -parfum de razboi-. Atat de tare s-a jucat. Dueluri necrutatoare, angajament maxim, concentrare perfecta, un stadion plin ochi (80.000 de spectatori, dintre care doar aproape 10.000 de fani interisti; lucru normal, caci Milan a fost gazda!), arbitraj in general bun al rusului Ivanov, nici un gol. Asta ar fi, pe scurt, caracterizarea partidei de pe San Siro. Ce ar mai fi de spus ? Ca, la sfarsitul jocului, nu ne-am declarat satisfacuti de cele vazute. Intuiam scenariul, dar speram ca vom vedea goluri. N-a fost sa fie. Intr-un meci tacticizat pana la extrem, golul e floare rara. Milan a dominat, a fost echipa mai buna, si-a creat cateva situatii clare de a puncta, insa Inter a scapat cu fata curata – a jucat la sacrificiu, deseori s-a aparat cu tot efectivul, adica a facut ceea ce stie mai bine! si, in plus, a beneficiat de un portar (Toldo) in zi de gratie. Si o constatare de bun-simt: pentru microbistul indragostit de Realul lui Zidane si Figo, de poezia din jocul campioanei Europei, duelul orasului Milano n-a fost decat un chin, un simulacru de fotbal… In rest, cantarind sansele de accedere in finala, nici Milan, nici Inter nu si-au compromis obiectivul. Saptamana viitoare, totul se reia de la zero. Si tot pe -San Siro-. Cu aceleasi partituri. Scopul scuza mijloacele, dar pana cand?
