Pavilionul 12 al Complexului Romexpo n-a aratat, probabil, niciodata atat de bine. Imensa expozitie organizata de Uniunea Artistilor Plastici pentru a relua vechea traditie a Saloanelor Oficiale si a marca in acest fel si implinirea a 80 de ani de la infiintarea Primului Sindicat al oamenilor de arta si a 50 de ani de la infiintarea Uniunii este cu adevarat o sarbatoare pentru privitor. Inca inainte de vizita propriu-zisa, ti se impun stiinta si rafinamentul etalarii, capacitatea de a construi o expozitie unitara, legata, dintr-un noian de stiluri personale, de tendinte, de tehnici si genuri artistice. O atmosfera de calda intimitate se degaja din aceasta expozitie-mamut. Este rezultatul perfectei sigurante a ochiului plasticianului, al unui simt al spatiului si relationarii cum n-am mai vazut de multa vreme pe simezele bucurestene. As spune, cu riscul de a starni nemultumirea unora, ca organizatorii au reusit o etalare muzeografica de clasa.
Vizitarea atenta a expozitiei se dovedeste o intreprindere dificila chiar pentru profesionist. Este, evident, nevoie de reveniri pentru decantarea impresiilor, pentru ordonarea aprecierilor. Numarul mare al artistilor, al lucrarilor iti provoaca un sentiment de orgiastica delectare artistica, cu toate riscurile decurgand de aici pentru concluzionari axiologice. O cronica a Salonului National de Arta devine aproape imposibila intr-un spatiu tipografic standard. Desigur, nimeni nu se asteapta sa regaseasca intr-un articol toate numele expozantilor, dar, de aceasta data, orice omisiune devine o nedreptate. Iar omisiunile sunt inevitabile. Ceea ce se impune din primul moment este constatarea catorva directii in pofida diversitatii. Ele nu sunt date intotdeauna de apartenenta artistilor la generatii diferite, desi sunt expuse lucrari ale unor plasticieni foarte tineri, alaturi de lucrari ale maestrilor, ci, credem, de coordonate si concepte intelectuale si existentiale predominante. Sa amintim, in primul rand, artistii ce se revendica de la modalitatile clasice de figurare, in a caror creatie se regasesc mai pregnant si genurile cu care ne-a obisnuit istoria artei. Ma gandesc la peisajele lui Virgil Neagu sau Adrian Podoleanu, la naturi statice, cum ar fi Oalele cu flori pe fond galb, semnat de Ion Gheorghe, la portretele sau scenele de gen pline de lirism, dintre care amintim, la intamplare, Fata cu cirese a lui Bogdan Pietris, la compozitiile unor Silvia Serban, Ioan Popa, Eugen Palade, Viorel Grimalschi, Silvia Radu sau, pe alte coordonate, Ilie Boca. Sau, in grafica, la seninele acuarele ale lui Balogh Lajos sau Ion Titoiu.
Altfel de meditatii, pornind de la neliniste si de la aspiratie catre descifrarea sensurilor ascunse ale existentei, se detaseaza pregnant in opera unui numar mare de artisti, predominand asupra celor la care ne refeream inainte. Alegerea devine si mai dificila. La cine sa te opresti mai intai, la maestrii al caror stil inconfundabil si a caror estetica este, de acum, cristalizata – cum ar fi Marin Gherasim, Sorin Ilfoveanu, Ion Salisteanu, Ileana Micodin, Florin Ciubotaru, Paula Ribariu (sunt numai cativa dintre ei) – sau la mai tinerii lor confrati a caror profunzime spirituala si maiestrie plastica se impune acum? Ne-a retinut atentia, in mod special, la pictura, compozitia lui Andrei Romoceanu, Peste context, construind in maniera hiperrealista o poveste cu substrat metafizic, din care reminiscentele suprarealiste nu lipsesc. Am admirat noile preocupari cromatice ale lui Mihai Cismaru, Eugenia Hagiu sau Adrian Chisu. Ne-am reintalnit cu rafinatele si nelinistitoarele Interioare ale Simonei Runcan sau cu delicatele vibrari cromatice din lucrarile Roxanei Codita Parvu. O incursiune in universul oniric este de asemenea posibila. Ne-o ofera Ion Mihalache, Oana Forgaci, Liviu Nedelcu, in pictura, Vasile Gorduz in sculptura, Cela Neamtu in tapiserie. Te asteapta, apoi, sentimentul sacrului, fie pe linia religiosului direct (icoane sau instalatia sotilor Zidaru), fie prin filtrarea intelectuala, ca in cele doua Chivoturi ale sculptoritei Zoe Pop, fie printr-o moderna inglobare a sacrului in obsesivele preocupari ale vremii noastre, ca in remarcabila sculptura semnata de Adrian Ilfoveanu, Imaculata Conceptie. Nu putem uita apoi implicarile directe in realitatile cotidiene, cu grade diferite de umor si ironie: universul informatic (Carmen Tanase), globalizarea, revenirea la cosmarurile dantesti. Asa cum nu putem uita minunile de rafinament decorativ din piesele unei Hermina Csata sau Corina Horvath, de exemplu.
Salonul National de Arta se dovedeste o inspirata si necesara intreprindere. O imagine atat de complexa a plasticii romanesti actuale ne induce un sentiment de optimism. Constati, cu bucurie, ca aici se face cu adevarat arta. Un regret umbreste totusi satisfactia. Ca si in cazul salonului municipal, catalogul pare sa se pregateasca abia acum, iar aparitia lui, daca va fi una, va intarzia mult dupa inchiderea expozitiei. Pacat!
