Conform calității îndoielnice a tărâței pe care Becali o poartă în partea de sus a ființei sale, Dumnezeu e un tip care n-are altă treabă decât fotbalul. Misiunea înălțătoare a lui Doamne-Doamne e s-o ajute pe "Steaua" să bage mingea în ațe, astfel ca victoriile, trofeele și lovelele să se înghesuie ca sardelele în conturile patronului acestei echipe. Concret, creștinul Becali crede că Dumnezeu stă cu telecomanda în mână și nu pierde niciun meci al "Stelei", iar când constată că echipa sa preferată se află în dificultate, intervine personal, obținând lovituri libere, ajutând la deposedări, contribuind la cornere, șutând puternic de la distanță, marcând spectaculos în aplauzele tribunei.
Pentru a fi sigur că lucrurile se vor petrece întocmai și în noul sezon competițional care bate la ușă, pentru a nu se îndoi că inspirația divină va pogorî în crampoanele și șpițanele echipei sale, omul acesta puțin la trup și bine rărit la neuroni a apelat la două artificii suplimentare: a desenat semnul crucii atât pe tabla autocarului echipei, cât și pe bumbacul tricourilor.
Numai că figura nu prea are spor, regulamentele Uniunii Europene de Fotbal opunându-se fotbalizării religiei. Nici măcar în interiorul tricourilor nu are ce căuta semnul crucii, iar dacă Becali nu se conformează și va fi prins, va căpăta – amenință UEFA – cuvenitul și durerosul "na-na".
Cazul lui Becali, în opinia mea, are legătură certă cu semnul crucii, dar nu cu cel divin. Cazul lui Becali e de competența crucii roșii, iar eu cred că, în materie de caraghioslâc paranoic religios, acest pacient ciudat al Domnului mai are încă multe de spus.
Bunăoară, stau și mă gândesc la zilele când Becali va avea bunăvoința să treacă la cele veșnice și se va pregăti de înfățișare la Judecata de Apoi. Cum îi va fugări el, pe lumea cealaltă, pe membrii comisiei de judecată, cu plasele pline cu milioane de euro în mână, cu scopul de a-i motiva!
