Era păcat, mare păcat ca frumusețile Barcelonei – oraș clădit de inspirația și måna lui Dumnezeu – să fie stropite la nesfårșit de sångele taurilor uciși în spectacolul de prost gust care e corida. De aceea, hotărårea parlamentului catalan de a interzice, în fine, o barbarie incompatibilă cu pretențiile mileniului trei, este salutară nu doar pentru locuitorii acestei enclave de civilizație, ci și pentru milioanele de turiști, care au vibrat în locuri ca „La Sagrada Familia“ sau „La Pedrera“. Poate doar turiștii japonezi să regrete corida, fiindcă, la câtă minte și câtă inimă au ei, moartea unui animal în chinuri nu poate decât să-i distreze la maximum, făcându-i să bată din palmele lor galbene, până li se rup din coate.
Rămâne însă ca, în restul Spaniei, măcelărescul show – la care participă un taur naiv, amăgit în stânga și în dreapta cu o cârpă roșie de un toreador îmbrăcat ca un mire cununat de Mădălin Voicu – să-și facă mai departe mendrele. Goya, Picasso ori Hemingway sunt vipurile de ieri, îndrăgostite de vacarmul tribunelor care mugesc „ole-uri“ încântate. Scriitorul peruan Vargas Llosa (la ăsta chiar nu mă așteptam!), actrița Paz Vega sau fotbalistul Raul (dar ce poți să-i ceri unui fotbalist?) sunt vipurile de azi, care se vor grăbi să își cumpere în restul Spaniei bilete la lojă, pentru a nu rata cumva vreo picătură de sânge picurată în praful arenei din grumazul animalului, prăjit de sulițele înfipte savant. Apropo de Mario Vargas Llosa: în loc să-și vadă de cărțile lui, umblă cu hârtiile albe în buzunar, pentru a le umple cu semnături în favoarea înscrierii coridei în patrimoniul UNESCO, ca nu cumva cruda oribilitate să dispară.
Scriitor a fost și Octavian Paler, care, în cartea „Viața ca o coridă“, răsucea acest bâlci trist pe toate fețele, socotind ba că „fiecare zi de coridă e o zi de doliu pentru demnitatea umană“, ba că, „în ultimă instanță, corida e o declarație de dragoste“, de vreme ce, la sfârșitul execuției, toreadorul îi dăruiește urechea taurului gagicii lui, care se udă toată de fericire.
Octavian Paler nu mai trăiește ca să-l pot întreba, dar sunt sigur că în zilele când a scris „Viața ca o coridă“ suferea de o abstinență de aia nasoală, care îți dă vedenii.
