Încetul cu încetul, inundațiile vor ajunge să însemne pe agenda neamului nostru încercat cam ce înseamnă cutremurele alea de rutină în viața japonezilor. Cât de curând, televiziunile or să constate că aceste tragedii, din cauza frecvenței cu care se produc, nu mai au deloc impact la cetățenii privitori la micul ecran, ratingul adus de ele valorând cam cât o ceapă vizuală degerată. Mâine-pomâine, aceste tragedii își vor banaliza puterea de empatizare și nu-i vor mai privi decât pe cei direct implicați: pe sinistrați, pe prefecții județelor unde ele sunt puse în scenă și, eventual, pe Dan Cârlan, șef de post la nou-înființata „Sinecură națională pentru inundații“.
În concluzie, presa le va ocoli sau le va trece la rubrica „și altele“, fiind greu de găsit reporterul – fie el tânăr, vivace și flămând de afirmare în branșă – dispus să-și tragă pe el cizmele și geaca impermeabilă, pentru a transmite în direct despre orice bagatelă de viitură sau despre orice flecușteț de pod halit de ape. Iar campaniile care cheamă românii la solidaritate cu sutele de nenorociți care și-au pierdut fie viața, fie agoniseala de-o viață, vor rămâne niște serenade la urechi surde. În concluzie, emisiunile televizate cu ape dezlănțuite și familii sinistrate îi vor face pe români să moțăie în albia fotoliilor lor adânci, de telespectatori:
– Ce-avem deseară la televizor, iubi?
– Inundații, iubi!
– Iar inundații? M-am săturat! Îmi vine să casc.
În mod sigur, același gen de dialog avea loc acum câteva sute de ani:
– De ce fac buciumele atâta tămbălău, iubi?
– Năvălesc tătarii, iubi!
-Iar tătarii? M-am săturat! Îmi vine să casc.
Nu sunt eu cel chemat să înfierez cauzele inundațiilor, începând cu tăierile dușmănoase ale pădurilor. Acum câțiva ani, niște țărani de lângă Vatra Dornei erau cât pe ce să mă înghită cu pene cu tot, fiindcă mi-am permis să-i întreb de ce belesc pădurile în așa un hal. M-au pus la punct, întelepți ca niște eroi din „Moromeții“:
– Măi flăcău, iaște pădure ciotcă, să tot tăiem sute de ani, de-amu’ încolo!
Atâta doar îmi permit să constat, cu gust de fiere în gură: a fost dăruită și România cu ceva minunat, Natura, și nici pe aia nu se lasă până n-o omoară de tot. Dar cum să nu retezi copacul, ‘tu-i copacul mă-sii, când vezi cât de vertical poate să fie?
