Corneliu Coposu – pe care-l comemorăm în sufletul nostru anual, la vremea asta tomnatică – a fost un om de mare cuvânt. Și-a respectat promisiunea făcută lui Iuliu Maniu că va repatria osemintele lui Titulescu; și-a respectat-o și pe aia că nu va lăsa Partidul Țărănesc să dispară, deși asta s-a întâmplat cam în detrimentul nostru, care i-am suportat pe țărăniști la guvernare, din 1996 până în 2000.
Eu cred că țărăniștii au avut o conduită onorabilă înainte de a veni la guvernare, nu din convingere – ce e aia convingere, în România? -, ci de frica celui supranumit „Seniorul“. De îndată ce Coposu s-a cărăbănit din lumea asta, la 11 noiembrie 1995, țărăniștii au început să se manifeste, vorba clasicului în viață Iliescu, asemenea unor „lăcuste nesă-țioase“.
Coposu a fost ca un far luminos, care însă îi orbea în mod neplăcut atât pe subalternii săi din partid, cât și pe ceilalți colegi din politica românească. Cu toții se temeau de el ca de un diriginte exigent, așa că decesul lui le-a smuls un oftat de ușurare. Ar fi aplaudat, dar la mort, totuși, nu se face. A fost un deces de culoare verde, adică „de acum calea e liberă, frate, că a murit smintitul de idealist și ne putem vedea în liniște de mișmașurile noastre“.
Să nu uităm că, după ce Coposu fusese eliberat din greaua sa detenție, însuși șeful de-atunci al statului, temutul Gheorghiu-Dej, l-a chemat ca să se scuze pentru pușcăriile politice dirijate – pretindea el – de la Moscova. Ca o formă de a-și cere iertare, i-a oferit marelui înlănțuit o slujbă la Consiliul de Stat, cu o simbrie de șase ori mai mare ca a unui inginer de rând. Desigur, Coposu a refuzat.
Spuneți și dumeavoastră: când te cheamă Constatinescu, Remeș sau Mureșan și te-ai preta la orice caltaboș de pleașcă, se poate să nu te scoată din pepeni comportamentul unui asemenea om? Pentru astfel de inși, cel mai bun Coposu e un Coposu mort. An de an, de 11 noiembrie, ei pun de-un chef monstru, cu manele, pupături și dedicații.
