Când mă uitam, acum câțiva ani, la meciurile echipei naționale de fotbal, nu reușeam în ruptul capului să-mi explic gradul de general al antrenorului Iordănescu; grad căpătat după o logică bolnavă, ce confunda mingea cu mitraliera. De ce i s-a făcut cadou omului ăstuia o țoală militară, și încă una cu vipușcă? A apărat el țara de vreun cotropitor? Întrucât consider acest prim rang ofițeresc drept o gravă ofensă adusă militarilor ruginiți în marșuri, instrucție și disciplină, aștept ziua în care proprietarul o să-l returneze, cu scuzele de rigoare.
Totodată, continuându-mi studiul de caz, am constatat că nea generalu' e și un dansator de frenci-cancan ortodox, confundându-l pe Dumnezeu cu contabilul care-i ține socoata milioanelor sale de euro. Pe marginea terenului, înainte și în timpul meciului, omul sfărma rugăciunile între dinți, le mesteca și le făcea balonașe, pentru a le sparge ca pe ciungă, în final, cu un sunet leșinat. Între noi fie vorba: banca de rezerve a unei echipe de fotbal e și un loc potrivit pentru rugăciune…
După o vreme, ambițiilor sale umflându-li-se penajul, l-am privit stupefiat cum cu o jumătate de pupătoare mozolea icoanele, iar cu cealaltă jumătate ștampila harbujeii faciali ai lui Adrian Năstase. Măi frate, ce trecere abruptă! Dar așa-i intrarea în politică, nu se poate fără sacrificii.
Din aceste motive, mi-am zis că particip la un eveniment istoric atunci când, în sfârșit, copiind soarta statuilor sovietice de care era plină țara, și nea Puiu Iordănescu – simbol durabil al deșertului cerebral – ne-a făcut plăcerea de a se prăbuși.
Dar, de-un timp, nea Puiu și-a refăcut apariția, așezându-se într-un fotoliu de senator, de unde tocmai se ridicase unul care-și încheiase treburile. Mi-am zis că e ceva efemer, dar acum îl văd din nou anunțat pe listele de contractări ale senatului, alături de alți fotbaliști, tenismeni, actori și rapsozi.
Știți, n-are rost să mă ascund îndărătul vreunei metafore: tot mai des, mi-e rușine că trăiesc în țara asta.
