Se spune despre contrarii că se atrag: așa se explică și iubirea curată și totală dintre magistrați și infractori, materializată ori prin nepedepsirea, ori prin eliberarea criminalilor și tâlharilor din temnițele unde, teoretic, ar trebui să zacă ani grei. Eu mă mândresc cu faptul că știu un caz concret: cel al unui mare procuror, pornit de pe plaiuri moldovene pentru a ajunge în echipajul de frunte, unde vâslește pentru folosul justiției, sub comanda domnișoarei baschetbaliste.
Când procurorului respectiv îi pica în labă câte un infractor cu ugerul portofelului dezvoltat, îl înfricoșa mai întâi cu perspectiva sumbră a cătușei, apoi îl lua la un „tetatet“ și-ncepea să bată câmpii cu subînțeles, despre experiențele dure ale vieții, care pot fi evitate când întâlnești oameni de omenie. Fiindcă infractorul e de cele mai multe ori o ființă destupată, se prindea ușor unde bate domnul din fața lui, astfel că se lăsa dus de lăbuță la un avocat, cu care procurorul era în relații de durabilă cârdășie. Și cum avocatul avea și el cârdășiile sale prietenești cu anumiți judecători, piesele se înlănțuiau și treaba devenea perfectă.
În final, toată lumea era mulțumită, chiar fericită pe alocuri, începând cu stimatul domn infractor, care scăpa elegant de experiența dură a penitenciarului. Cum banditul știe, prin natura măduvei ce-i zburdă prin os, să fie recunoscător cu tot personalul calificat care l-a servit cu atâta amabilitate și promptitudine, își achita la urmă ca un gentleman nota de plată. O notă consistentă, dar corectă.
Sunt o mulțime de procurori care, aidoma celui adus în discuție de mine, prietenesc la toartă cu nelegiuiții țării. Canapelele pe care ei lungesc pușlamalele naționale sunt la fel de terapeutice precum canapelele pe care sexologii își lungesc pacienții. Acolo, pe acele canapele indecente, justiția și crima organizată experimentează noi și noi poziții, pentru obținerea unei satisfacții maxime.
