Într-un număr recent al revistei eoliene „Academia Cațavencu“, criticul literar Alex. Ștefănescu e descris, ca un clasic pupător al fundului pe care-l poartă în pantaloni, pe marele Nicolae Manolescu. Să fie chiar așa? Am în față cartea lui Ștefănescu, „Întâmplari“, apărută în 2000 la editura „Institutul European“. O deschid la pagina 51, în dreptul pamfletului „Nicolae Manolescu și călugărița“, unde dom’ profesor nu numai că nu capătă pupături în fund, dar e zugrăvit ca un ins rece, având o inimă egală în subțirime cu buzele sale celebre.
Despre ce este vorba? Manolescu, aflat în plină ascensiune politică, e căutat de o călugăriță la redacția revistei „România literară“. „I-am spus călugăriței că Manolescu nu vine la redacție decât o dată pe săptămână, joia, și că nici nu-i cunosc numărul de telefon (fiindcă refuză să și-l declare)“. În loc să plece, femeia rămâne câteva zile și câteva nopți în redacție, așteptându-l pe Manolescu, al cărui ajutor îl dorea cu orice chip, în numele mănăstirii sale. „Ziua stătea pe coridor, în picioare, ca o statuie a resemnării, iar noaptea își așternea pe jos un fel de șal scos din desagă și se ghemuia pe el“.
Toată lumea e impresionată de așteptarea călugăriței, mai puțin Manolescu. În ziua când în sfârșit apare la redacție, fluierând nepăsător, el nu găsește pentru toată povestea un comentariu mai uman decât:
„- Îți dai seama că în toată perioada asta a stat nespălată!“
Pamfletul este scris cu mână de maestru, deși un observator neutru își poate pune întrebarea: „dacă Alex. Ștefănescu este atât de empatic cu așteptarea călugăriței, de ce nu dovedește pic de înțelegere față de Nicolae Manolescu, colegul său de redacție, care și el putea să traverseze un moment prost, cauzat, să spunem, de una din acele dimineți angoasante, proprii unui slujitor al slovei scrise?“
