Regnul politic românesc nu ratează nicio mondenitate înscrisă în calendarul electoral creștin-ortodox. Când calendarul dă semnalul, candidați la președinție, șefi de partide și alții mai mititei încalecă în șaua gipanelor, iar somnul lui Ștefan cel Mare și oleacă Sfânt e tulburat de sunetul ca de măciucă al girofarului. La miez de august, e timpul ca Sfânta Maria să se bucure de întreaga atenție prezidențială, guvernamentală și parlamentară; pentru ca, în toamnă, Sfânta Parascheva să-și tragă și ea, săraca, partea de pupincurism, de care bucuroasă s-ar lipsi, dacă ar avea posibilitatea.
Se constată că nu-i ușoară meseria de sfânt, în ziua de azi. Pentru a o practica, îți trebuie multe, începând cu un psihic de oțel, ca să suporți întregul bâlci preelectoral, desfășurat chipurile în numele tău. Dacă ești un sfânt cu simțul umorului, îți vine ceva mai ușor, pentru că, în acest caz, poți savura, în deplina larghețe a zâmbetului, spectacolul unor pelerini, cu doctrina de partid ținându-le loc de carte de rugăciuni, stropiți de sus până jos cu agheazmă marca „Givenchy“.
Pe mine altceva mă nedumerește: când te știi cu un muscoi cât cioara pe căciulă, în biserică n-ar trebui să te simți taman în largul tău. Și nu mă refer doar la șocul trecerii de la fețele mâzgălite ale gagicilor de partid la chipul pur al Fecioarei Maria; ci și la faptul că, din icoane, anumiți sfinți îți adresează priviri pline de semnificație, uneori amenințătoare de-a dreptul. Eu să fiu, de exemplu, în locul lui Tăriceanu, Cioroianu sau Boureanu – tustrei terminați în „anu“ – n-aș intra în biserică fără bodyguarzi, de teamă ca Sfântul Gheorghe să nu facă vreo confuzie din cauza surmenajului și să mă înțepe cu sulițoiul, luându-mă drept vreun balaure.
Se vorbește că, într-o guvernare anterioară, așa a fost ciuruit Octav Cozmâncă, săracul, pe care Sfântul Gheorghe l-a luat drept balaure. Norocul lui Cozmâncă a fost că dumnealui are, cum bine știm, un strat protector adipos, cu calități de vestă antiglonț și de vestă antisuliță.
