Cu 101 ani în urmă, legendarul Mark Twain, în pamfletul „Senatorul Clark din Montana“, își zugrăvea astfel personajul: „Deși am o experiență de 40 de ani în domeniul potlogăriei și vanității omenești, n-am văzut ceva care să semene cât de cât cu nesimțirea și autoadmirația acestui bădăran vulgar și de o incomparabilă ignoranță“. Dacă schimbi „Clark“ cu „Popescu“ și „Montana“ cu „Ilfov“, poate reieși un minunat portret al parlamentarului român de azi. Nici al nostru Tudor Arghezi nu l-a descris cu scule mai fine pe Manfred von Killinger – ambasadorul lui Hitler la București – imortalizat, la 30 martie 1943, în pamfletul istoric „Baroane!“, publicat de ziarul „Informația Zilei“: „Picioarele tale se scăldau în Olt, și mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune! Ce floacă plouată în capul tău! Ce mustață pleoștită! Ce ochi fleșcăiți! Parcă ești un șoarice scos din apă fiartă de coadă, Baroane!“. Se spune că Arghezi a încasat de la americani o sumă care greu încăpea în buzunar, pentru a se aventura în această scriere; și-o fi adevărat, pentru că Arghezi se pricepea la negoțul din piață cu litere proaspete.
De când e lumea, cei atinși de alicele pamfletelor se supără foc și pară, uneori turbând de-a binelea. E o reacție infantilă, deoarece a ți se încredința rolul principal într-un pamflet e nu doar o onoare, ci și o șansă la nemurire. Cine ar mai ști azi că a existat un senator Clark, grobian și înfumurat, fără contribuția sarcasmului în care și-a înmuiat pana Mark Twain? Cine ar mai ști azi de baronul von Killinger, posesor de floacă plouată, fără acidul clorhidric din călimara bunicului Arghezi?
Cine ar mai ști mâine că a existat un infantil Adrian Năstase, care făcea glume, de nivelul școlii ajutătoare, cu „veniți să-mi numărați ouăle“? și tot, apropo de ouă, cine ar mai ști că a existat un ministru, a cărui bărbăție a fost făcută ciur, acum câțiva ani de Crăciun, de-un glonț vânătoresc?
Ce altă perpectivă de a rămâne în istorie, fie ea și istorie literară, au atâția și atâția oameni politici de azi?
