În fiecare an, cam la vremea asta, tinerii absolvenți de facultate încep să strige cântat, în tranșe, „Gaudeamus igitur!“, și tot așa o țin, până la vară. Sunt împachetați în niște capoate lungi, în timp ce cutiuța cu creier, tobă de carte, e acoperită de niște tichii îngrozitoare pentru privire, de forma peticelor de pe bășica de fotbal. Ținuta lor o imită, chipurile, pe cea a universităților celebre, dar nașpa mai arată, pe onoarea mea! De unde se vede că nu tot ce vine din afară merită luat în seamă și imitat.
„Gaudeamus igitur!“ e semnul clar că s-a terminat cursul festiv – constând în zaharicale sub formă de cuvântări, lacrimi și câte o floare în căușul mâinii, cumpărată de la țiganul din colț – totul fiind tras pe video, să rămână mărturie pentru nepoței. După cursul festiv, urmează banchetul, probabil partea cea mai interesantă a facultății, mulți studenți doar cu asta alegându-se din toți anii de studiu. Păstrămioara și mușchiulețul se retrag, tetatetic, în separeul stomacului, câte un domn profesor mai cherchelit calcă în picioare dansuri care nu i-au greșit cu nimic, în timp ce, la microfon, o dizeuză melodioasă povestește lucruri pline de învățăminte, despre tineri de valoare care s-au iubit la nebunie, dar ce folos, când totul e trecător pe lumea asta.
„Gaudeamus igitur!“, strigă tinerii matur. „Gaudeamus igitur, / Să mă car de-aicea jur!“, găsesc și eu o rimă, în conformitate cu intențiile pe care le nutrește majoritatea studențimii românești. Ah, studențime românească, mă înclin în fața ta! Tu ești viitorul, dar, în cea mai mare parte, tu ești viitorul de mâine, chiar de mâine dimineață, al Canadei, Statelor Unite, Australiei, Belgiei și Angliei!
Așa că au motive întemeiate studenții români să benchetuiască până la indigestie: pentru cei mai mulți dintre ei, stagiul obligatoriu în România ia sfârșit. Iar cei care vor rămâne aici vor găsi zilnic o sută de motive să-și blesteme alegerea.
